Un fost istoriograf comunist încearcă să spulbere istoria adevarată și „miturile” poporului român!
Incă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali,unii aproape necunoscuti, s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Prin radicalismul lor, aminteau de anii diktaturilor „civile” din 1940, dar și de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 . În prima jumătate a anului 1990 în România s-au revăzut scene cu profesori alungați din amfiteatre de către studenți radicali…Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând…”noile” indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice,cerând cu vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere.
Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea bolșevicilor staliniști.Declarându-se„elita intelectuală” a României, aceste grupe extrem de active în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și …sovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.
Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca.
Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă cu elogii …obligatorii la adresa sefului statului de la data respectiva , Nicolae Ceaușescu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.
Cei care (printre ei regele Mihai!!!!), în iulie 1989, aprobau sau semnau direct Declarația de la Budapesta, ( în care se aprecia că Transilvania este un spațiu de complementaritate ce trebuie conservat” între Ungaria și România), se simțeau deranjați de argumentele istorice beton ale omului de stiinta Ștefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia ,de fapt, să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.
Noul Roller, la fel de nociv, a apărut în persoana lui Lucian Boia, fost secretar cu propaganda la Facultatea de Istorie a Universității din București. Cu acest „pasaport politic” incă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securității. În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR, drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de partid de la Facultatea de Istorie.
Cu titlu de exemplu menționez că la Adunarea generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOB, iar după prima ședință a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989. Acesta era si este omul desemnat de „societatea civilă” să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj la fel de obscur, să dea directive „frontului istoric”. Mihail Roller a fost „ales” în 1948 vicepreședinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a „săltat” rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de ditamai profesorul universitar (sărind peste cel de conferențiar).
Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înființat, la Facultatea de Istorie, un …centru pentru studierea imaginarului și a atras un număr de studenți să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind publicate la Tipografia (devenită Editura) Universității. A răspuns invitațiilor, de fapt aranjamentelor, de a-și promova ideile la TVR, de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un… autentic savant, promotor al unei noi concepții privind istoria românilor. După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia, sprijit de gasca Soros, a ieșit „în piața mare”, publicând la rand in Editura Humanitas, în 1997, lucrarea speculativa : Istorie și mit în conștiința românească. În opinia sa „nu există istorie obiectivă, și nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecință, istoria românilor este o…succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spațiul carpato-pontic, unitatea națională.(!?) Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că, la 1600, Mihai Viteazul a realizat unitatea țărilor române, aceasta fiind „unul dintre marile mituri ale regimului comunist”.
Boia îi critică și pe cei care au scris despre „caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind „abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluționar înregistrat în acel an în Țara Românească și în Moldova. Între cei acuzați de Boia (O Doamne!) se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc. În cartea sa,chiar daca Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni și munteni, pe apartenența Transilvaniei la un alt spațiu de civilizație etc.Dupa mintea lui,Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluții firești, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârșitul primului război mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947 – 1952. Menționez că, în Istoria R.P.R., publicată sub redacția lui Mihai Roller, nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.
Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuși, Boia și-a schimbat concepția cu 180 grade. În 1984, el a publicat, în Tribuna României, revistă editată de Asociația România (despre care se spunea că era susținută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, încununarea evoluției milenare istorice românești. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea națională era un „mit”.Așadar, în 13 ani, el și-a schimbat radical opiniile. Iată ce scria în 1997: „nu în puține cazuri, în școală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conștient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilității. Profesorul <știe> că este bine să spună așa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens i se pare mai convenabilă decât așezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice și inteligente”.Deși critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiește să dea lecții profesorilor, elevilor, studenților, cetățenilor României în general, inclusiv oamenilor politici:„Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”.
Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai știe că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc, care au luptat pentru drepturile și libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmași. Astăzi, acești urmași ar trebui să stea cu capul plecat și să accepte orice condiții impuse de alții. În fond, cu aerul că este detașat din punct de vedere ideologic, în realitate Boia, ca și în anii ’50 Mihail Roller, a urmărit o manipulare a istoriei românilor, reducând-o la o suită de mituri și neadevăruri.
Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariției Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia nici o replică, situația nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea acad.prof. Ioan Aurel Pop în cartea „Istoria, adevărurile și miturile”, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini, Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deși acesta „nu are nicio cercetare proprie în domeniu”, îi critică pe specialiști, „punându-i la zid pe toți acești rătăciți cu numele de Pârvan, Iorga sau Brătianu”.O minimă decență ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalități ale istoriografiei naționale. Evident, L. Boia se înscria într-un „curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor naționale. Alți „civiști” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale,puneau sub semnul întrebării valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu și Henri Coandă, cereau demolarea… Casei Poporului (devenită Palatul Parlamentului) etc.
