UN ISTORIC VOPSIT: LUCIAN BOIA
Sunt (de fapt, erau…) la modă cărÅ£ile unui istoric, Lucian Boia, care de mai mulÅ£i ani se ocupă de… demitologizarea istoriei României. Sau de …REVOPSIREA EI ! In limba turca, BOIA inseamna vopsea… Pentru cei lipsiti de informatie istorica elementara, delaÅ£iunea sa pare necesară, dar, în realitate …nu are obiect.
Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, ÅŸi în discuÅ£iile dintre pasagerii care călătoresc în acelaÅŸi compartiment de tren. Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste ÅŸi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? AceÅŸtia sunt adversarii săi de idei? Da cam astia se dau in vant dupa asemenea nimicuri …Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. ToÅ£i se remarcă prin spirit ÅŸtiinÅ£ific ÅŸi printr-o înÅ£elegere realistă a trecutului. Chiar ÅŸi oameni care nu sunt istorici, dar au o anumită experienţă a muncii intelectuale, nu fac greÅŸeala să creadă că presupusa civilizaÅ£ie dacică era superioară celei romane sau că Åžtefan cel Mare era un sfânt. Åži atunci ?
De ce investeÅŸte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? In primul rand, ca fara aceasta "gaselnita" individul nu exista… Vrea să cureÅ£e istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989… Åži apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiÅ£i de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente cinematografice din trecutul ţării. Tocmai de aceea acÅ£iunea lui Lucian Boia este cu atât mai greu de înÅ£eles cu cât merge dincolo de scopul declarat.
După ce, vezi doamne, "demitologizează", istoricul minimalizează ÅŸi defăimează. Åži aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ÅŸtiinţă. Expresia „a sări peste cal” este foarte potrivită în cazul lui. Putem să ni-l imaginăm pe călăreÅ£ul care, vrând să încalece calul, îÅŸi ia un avânt prea mare ÅŸi sare peste el. Scena ne face să râdem, este de un comic irezistibil, dar dacă avem de a face nu cu un călăreÅ£, ci cu istoric influent, cu cărÅ£i publicate la edituri de prestigiu, ce sare zglobiu , dincolo de adevărul istoric, nu prea ne mai vine să ne amuzăm.
Nu se poate ÅŸti cu precizie de ce s-a angajat Lucian Boia în această acÅ£iune efervescent-distructivă. Poate că este vorba de dorinÅ£a adolescentină (simÅ£ită la aproape 70 de ani) de a atrage atenÅ£ia asupra sa. Este greu să mai descoperi azi, ca Schliemann, vestigiile… legendarei cetăţi Troia. Mult mai la îndemână – dacă nu ai reÅ£ineri de ordin moral sau sentimental – este să minimalizezi ceea ce merită respectat.Mii de intelectuali frustraÅ£i, de la Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România” ÅŸi până la Mircea Badea, care îÅŸi numeÅŸte Å£ara, în bătaie de joc, „Românica”,alde astia formează publicul relativ numeros care jubilează la apariÅ£ia cărÅ£ilor lui Lucian Boia.
Cea mai recentă dintre ele − ÅŸi cea mai tendenÅ£ioasă – are un titlu care ar putea fi folosit ca material didactic la o lecÅ£ie despre discriminare: De ce este România altfel? Autorul Å£ine să explice, într-un prolog, că nu este vorba de un „altfel” inocent, care poate fi aplicat oricărei ţări, ci de un altfel de „altfel”: „Ţările ÅŸi naÅ£iunile sunt diferite. România intră ÅŸi ea, fireÅŸte, în acest joc al asemănărilor ÅŸi deosebirilor. Nu cumva este totuÅŸi ÅŸi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?” Urmează o banala trecere în revistă a dovezilor că românii sunt mai prejos decât alÅ£ii.
Cu alte cuvinte că sunt „altfel” în sensul peiorativ al cuvântului.Autorul denunţă, întâi, „întârzierea” în care ne aflăm în comparaÅ£ie cu celelalte ţări europene. El aminteÅŸte, printre altele, că în Occident s-a înfiinÅ£at universităţi cu cinci sute de ani înaintea celor din România. (Ca sa vezi…)! Întârzierea poate conta însă în descrierea, nu în evaluarea culturii unui popor. Mai mult decât atât, întârzierea poate fi chiar, în unele privinÅ£e, avantajoasă, dând posibilitatea de a evita greÅŸelile altora, de a renunÅ£a la ceea ce s-ar putea numi o birocraÅ£ie a culturii ÅŸi de a lua totul de la zero, cu entuziasmul specific începutului.
CivilizaÅ£ia americană este cel mai bun exemplu în această privinţă.
Altă remarcă este aceea că aproape tot ce s-a făcut bun în România se datorează unor străini; istoricul enumeră edificii, monumente, instituÅ£ii de învăţământ, bănci, spitale etc. ÅŸi indică numele alogenilor care le-au creat. Această evidenţă strictă…si exagerata a naÅ£ionalităţii fiecărei personalităţi este uÅŸor înfricoşătoare. Åži este ÅŸi nerelevantă, întrucât tot ce s-a realizat în România, indiferent de către cine, este la urma urmelor românesc, pentru că a satisfăcut o exigenţă naÅ£ională ÅŸi s-a integrat într-o atmosferă a locului.În cartea sa, care este mai mult un rechizitoriu decât un studiu, Lucian Boia incriminează multe alte defecte ale românilor, printre care apatia, lipsa lor de reacÅ£ie chiar ÅŸi la ceea ce nu le convine. Ar trebui spus însă că peste tot în lume marea majoritate a populaÅ£iei rămâne inertă când se petrece ceva revoltător. AÅŸa au rămas francezii în timpul ocupaÅ£iei germane, ruÅŸii în timpul regimului comunist etc. Mare dreptate avea Adrian Cioroianu,si el istoric, când spunea – exasperat de negativismul multor intelectuali − că „românii nu sunt cel mai rău popor din lume”.Eu cred chiar că resemnarea românilor, lipsa lor de reacÅ£ie la diverse pierderi este ÅŸi o expresie indirectă a vitalităţii lor. Un popor fără vlagă nu cedează nimic, nu face nicio concesie ÅŸi nu tace atunci când i se ia ceva. Dar un popor cu multă viaţă în el, talentat ÅŸi capabil, cum este în mod evident poporul român acceptă nepăsător să piardă. De ce? Pentru că are de unde…
Nu vreau să mai întârzii prea mult asupra acestei cărÅ£i, care este nu numai falsă, ci ÅŸi antipatică, prin tacticoasa mulÅ£umire de sine cu care autorul descrie dezastrul (inventat de el). Dar nu pot să trec sub tăcere opacitatea de care dă el dovadă când încearcă să redimensioneze,de pe margine, importanÅ£a operei lui Eminescu:„Fapt e că ÅŸi Eminescu este un «occidentalizat» având drept sursă de căpetenie poezia ÅŸi filosofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă ÅŸi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde ÅŸi nu este de mirare că Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele ÅŸi nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeÅ£i ai lumii.” Numai unii profesori de română mediocri mai susÅ£in că valoarea poeziei lui Eminescu constă în… muzicalitatea ei.
Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă ÅŸi nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele ÅŸcolare cine afirmă că Eminescu foloseÅŸte drept sursă principală poezia ÅŸi filosofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse (de la cultura latină ÅŸi până la aceea indiană), ca ÅŸi creaÅ£ia populară românească („poveÅŸti ÅŸi doine, ghicitori, eresuri”) pe care o cunoÅŸtea ceva mai bine decât…alde Lucian Boia.Dacă tot trăim într-o vreme tolerantă, când oricine poate exclama, fără nicio reÅ£inere, în spaÅ£iul public, „M-am săturat de România!”, vreau să exclam ÅŸi eu, Alex. Åžtefănescu, în faÅ£a cititorilor mei. „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”.
