Un om fantastic (215)
Stimati cititori,
Regretam intreruperea publicarii traducerii romanului „Es muss nicht immer Kaviar sein”, sub titlul „Un om fantastic”,dar…asa a vrut soarta prin unele interventii mai brutale in viata personala a traducatorului. Prezentam scuze celor interesati de acest roman si dorim sa prezentam in continuare ultimele capitole si finalul.
D.B.
Procesul dura aproape patru saptamani. Dupa care veni randul juratilor sa-si dea verdictul. Deliberarea tinu ore intregi. Asistenta si reporterii devenira tot mai agitati. Ce era atata de deliberat?
Juratii se intoarsera in sala de sedinte abia la orele 19,45 ale zilei de 23 octombrie 1957. In sala se asternu o liniste mormantala.Se ridicara cu totii in picioare cand judecatorul Byers intreba:
„Domnule presedinte al juriului,v-ati hotarat asupra verdictului?”
„Da,onor domnule presedinte.”
„Si care este acesta?”
„In unanimitate verdictul este urmatorul:vinovat in sensul acuzarii.”
Niciun muschi nu tresari pe fata lui Rudolf Ivanovici Abel.
Sentinta fu pronuntata pe 15 noiembrie:30 de ani de detentie si 2.000 de dolari cheltuieli.
30 de ani si 2.000 de dolari pentru cel mai mare spion rus al tuturor timpurilor? Cum a fost posibil asa ceva? O tara intreaga ramase perplex – dar numai cateva zile. Dupa care afacerea Abel trecu in uitare, ca toate cele in viata…
Ciudat joc al intamplarii!
La vremea la care aceste randuri sa pregatesc sa vada lumina tiparului – vara lui 1960 – putem spune ca ne-a ajuns istoria din urma,facand ca previziunile prietenului nostru Thomas Lieven sa devina realitate.Speram ca binevoitorul cititor sa ne ierte un mic salt in timp,in prezent adica.Trebuie sa-l riscam,altfel povestea cazului Abel ramane fara final.
Pe 1 mai 1960 fu capturat de catre sovietici,in apropierea orasului Sverdlovsk,un avion de recunoastere american tip U2.’Avion american doborat de rachete sovietice …’,urlau toate ziarele. Pilotul se numea Francis G.Powers,avea 30 de ani, era casatorit si cetatean al statului Virginia.Incidentul se petrecu intr-un timp dominat de tensiune politica,dominat de asa-numita „Conferinta la varf” de la Paris,la care urmau sa chibzuiasca asupra pacii mondiale Eisenhower,Hrusciov,Macmillan si de Gaulle.Cazul cu pilotul doborat sluji sovieticilor sa torpileze conferinta inca inainte de inceperea ei.
Pilotul fu dus la Moscova in fata unei instante militare.Sovieticii profitara si starnira mare valva in jurul cazului.Procurorul General Rudenco – cu ani in urma acuzator sovietic in procesul de la Nuerenberg – declara in timpul pledoariei sale:
„Aici,in fata instantei,nu se afla numai pilotul Powers,ci si guvernul american,adevaratul instigator si organizator al acestei imense faradelegi.”
Cu toate ca numise faradelegea ca fiind imensa,procurorul fu cuprins,la finalul pledoariei sale,de indulgenta:
„Tinand cont de cainta acuzatului,nu starui asupra pedepsei cu moartea.”
Rudenco ceru cincisprezece ani.Instanta fu si mai indulgenta:pilotul incasa zece ani de puscarie…
Abel,spionul sovietic condamnat la 30 de ani,avea in Uniunea sovietica o sotie,o fata maritata si un baietel.Acestia nu avusesera voie sa asiste la procesul sau.In schimb sotia pilotului Powers,parintii sai si soacra sa obtinura de la sovietici viza de intrare si asistara din loja oficiala a salii de sedinte moscovite la procesul pilotului american doborat.
Oliver Powers,tatal acuzatului,un modest pantofar,declara ziaristilor:
„Sper ca Hrusciov il va gratia pe fiul meu.In definitiv,si el a pierdut un fiu in razboiul impotriva nemtilor,razboi in care soldatii nostri au luptat cot la cot cu rusii.Si daca nu-l poate gratia,atunci mai exista posibilitate unui schimb cu un spion sovietic prins in State.Ma refer la agentul Abel…”
Si oare ce se va mai intampla?Mda,oare ce?
13.
Speram,cum am mai spus,ca binevoitorul cititor sa ne ierte saltul in timp.Dar sa ne intoarcem in tomna anului 1957.Si trebuie din nou sa ne scuzam.Speram ca si FBI-ul sa ne ierte ca vom relata despre ‘Clinica Harper’,care – asta ca sa nu se supere FBI-ul prea tare – nu se cheama de fapt ‘Clinica Harper’.Nu divulgam nici unde se afla.Dar ea exista si-i cunoastem si numele adevarat.
Pe 23 octombrie fusese condamnat spionul sovietic Abel.Pe 25 octombrie pasira in biroul lui Edgar Hoover,la Washington,doi vizitatori:Thomas Lieven si Pamela Faber.
Tanara si frumoasa femeie cu par negru-albastrui si gura mare si rosie ca cireasa il privea intr-una pe Thomas cu dragoste.
Hoover era bine dispus;ii saluta pe amandoi cu cordialitate.
„Si cu ce va pot fi de folos?”,intreba el.
Thomas raspunse senin:
„Sa va respectati promisiunea.Va amintiti ca v-am rugat candva sa-mi faceti hatarul ca dupa terminarea misiunii sa am voie sa mor.”
„Imi amintesc.”
Pamela sari si ea vesela:
„Ei bine,acuma a venit vremea! Dupa care o sa ne casatorim cat mai repede.”
Hoover isi musca buza de sus.
„Imi voi tine cuvantul.Dar nu trebuie sa va imaginati,mister Lieven,ca asa ceva inseamna borcanul cu miere.Asa ceva doare,doare al naibii.”
Thomas isi dadu cu parerea:
„Ce nu face omul pentru moartea sa! Si am auzit ca la ‘Clinica Harper’ aveti specialisti de prim rang.”
(Thomas nu pronuntase Harper.)
„Bine,o sa aranjez chestia cu clinica,domnule Lieven.Va doresc sa muriti frumos si apoi sa fiti fericit,cat mai fericit,cu Pamela.Fireste,se poate sa dureze saptamani bune pana sa muriti.Trebuie sa gasim mai intai cadavrul.Un cadavru care sa va semene nu se gaseste pe toate drumurile.”
„Ma rog,mister Hoover,dar intr-o tara asa de mare ca America se va gasi ceva potrivit.”
Frumoasa cititoare,spiritual cititor!
Am ajuns la un punct pe care nu il putem ocoli,trebuie sa o spunem pe fata.Si nu e prea elegant ceea ce avem de spus.
Tinand cont de reputatia noastra,de nenumaratii nostri prieteni sensibili si de bun gust,sa spunem mai intai cu toata seriozitatea:NU ne sta in intentie bataia de joc.CU DRAGA INIMA am trece sub tacere ce s-a intamplat,dar – adevarul este ca s-a intamplat.S-a intamplat efectiv si cu adevarat,chiar daca ne-am pune cu totii sa stam pe cap si sa umblam in maini.
Thomas,insotit de Pamela,se interna pe 27 octombrie in ‘Clinica Harper’,situata undeva in Statele Unite,departe delume si imprejmuita de ziduri inalte si pazita zi si noapte de agenti FBI.
Lui Thomas ii fu repartizata o camera confortabila,cu ferestre spre parc,iar Pamelei o camera alaturi.Ea il vizita imediat dupa ce se instalara.Isi spusera circa doua ore bun venit si bun gasit…
La sfarsit Pamela suspina,obosita si fericita:
„Ah,ce splendid e sa fiu,in sfarsit,singura cu tine!”
Thomas o mangaie afectuos si-si exprima parere:
„Daca ne vor lasa.E o situatie ciudata,pe bune! Stau si ma gandesc:voi avea o infatisare noua,acte de identitate noi,un nume nou,o nationalitate noua – toate noi.Cine mai are bafta asta la 48 de ani?”
O saruta.
„Cum vrei sa ma ai?”
„Adica?”
„Pai uite:cand vor incepe sa-mi schimbe mutra voi avea si eu dreptul sa-mi exprim oarece dorinte.Referitor la nas.Sau la urechi.”
Pamela izbucni in ras.
„Stii,cand eram mica imi placeau grecii.Imi spuneam:omul cu care ma voi marita va TREBUI sa aiba trasaturi grecesti.Crezi ca…crezi ca…E prea tampita ideea.”
Pamela se imbujora.
„Vrei un nas grecesc?Pai daca-i doar atat! Si urechile sunt in regula?”
„Sigur,iubitule,in rest totul este in regula.”
„Esti sigura?Inca nu-i prea tarziu.Operatia asta schimba totul.Domnii doctori pot face la mine totul mai frumos – mai mare – mai mic – cum ti-o doresti…”
„Nuuu,restul sa ramana asa cum e!”,striga ea iute.
Dan Bota
