Un om fantastic (217)
EPILOG
1.
Da, si care este oare continuarea acestei povestiri? Cum se sfarseste ea? Ce s-a mai intamplat cu Thomas si Pamela? Cine ne-a povestit viata lui traznita? Cum de ne-a fost posibil sa insiram evenimente secrete si strict secrete ale vremurilor noastre si dintr-un trecut foarte apropiat?
Sunt multe intrebari, dar avem raspuns la toate. Chiar daca un om trebuie sa iasa din umbra impusa de meseria sa si care totusi ar trebui sa ramana in umbra.
Acel om sunt EU. Eu, autorul, cel care a asternut pe hartie aventurile si retetele culinare ale agentului secret Thomas Lieven.
Am vizitat SUA in august 1958, din insarcinarea editurii mele. Trebuia sa stau o luna. Si am stat patru.Trebuia sa strang material pentru un roman. Insa acel roman n-a mai fost scris niciodata.
In schimb am scris povestea de fata. I-am dat de urma in America. Totul a pornit – cum se putea altfel? – de la o femeie extrem de atragatoare.
Din motive bine intemeiate nu pot da numele orasului in care am cunoscut-o pe acea femeie. Era catre pranzul unei blande zile de septembrie. Imi era foame. Un prieten reporter imi recomandase un local cu mancaruri alese si bauturi fine. Tocmai ma indreptam intr-acolo. Si atunci am vzut-o…
Mergea inaintea mea. Pe tocuri inalte si intr-un costum bej, pe corp. Avea par negru, cu reflexe albastrii. O figura minunata, de talie mijlocie si cu niste curbe de vis.
Am accelerat si am intrecut-o pe dama. Avea gura mare si rosie, ochi mari si negri, o frunte frumoasa.
Deodata uitai de foame…
Sa ma ierte scumpa mea Lulu: ea cunoste barbatii si stie ca toti sunt la fel si usuratici cand sunt lasati sa calatoreasca singuri.
Pe urmtorul kilometru de bulevard imi continuai jocul pacatos. Cand o lasam inaintea mea, cand i-o luam eu inainte. Dama imi placea din ce in ce si cu cat o priveam mai mult. – Iarta-ma, dulce Lulu, iarta-ma, tu stii ca te iubesc doar pe tine!
Normal ca dama se prinse de jocul meu. Zambi scurt. Nu era suparata. Damele dragute nu se supara niciodata. Ea doar mari pasul. Eu la fel.
Pe urma aparu localul recomandat de prieten. Si se petrecu ceva total neasteptat.Tulburatoarea dama nu trecu mai departe. Ba din contra, ea intra.
Asa ca nimic altceva decat dupa ea, gandii si o urmai. Fara a avea habar ce ma asteapta in spatele usii.
La garderoba o ajunsei din urma pe minunata dama. Era in fata oglinzii si-si aranja parul.
„Hallo”, spusei pe englezeste.
„Hallo”, raspunse ea, zambind in oglinda.
Ma inclinai si-mi declinai numele. Dupa care spusei:
„Stimata doamna, trebuie sa stiti ca sufar din nastere de o timiditate cronica. Niciodata pana acuma n-as fi visat sa am indrazneala sa ma adresez unei necunoscute.”
„Intr-adevar?”, se intoarse ea.
„Intr-adevar. Dar azi, cand v-am vazut,a fost ceva mai puternic decat timiditatea. Doamna, m-ati ajutat sa-mi birui complexul ! Va multumesc. Iata un motiv de sarbatorit. Se zice ca au aici un minunat piept de fazan cu garnitura.”
Ma privi cu seriozitate.
„Da, pieptul de3 fazan este aici minunat.”
„Atunci – imi permiteti sa o iau inainte?”
Si am si pornit-o. Ea ma urma.
Localul nu era prea mare, dar foarte confortabil mobilat cu mobila antica si plin pana la refuz. Doar intr-un colt mai era o masa libera. O tablita anunta:REZERVAT. Veni in graba un chelner caruia ii strecurai cinci dolari:
„Dragit din partea dumneavoastra ca ne-ati retinut masa atata timp.”
Dupa care o ajutai pe splendida dama sa ia loc. Dama grai:
„Vom lua piept de fazan cu garnitura, Henry. Dar mai intai o supa de crabi. Si inainte un aperitiv.Ce ziceti de un Martini sec, mister Simmel?”
Din fericire am un editor generos. Gandii: oameni buni, ce-o sa mai fie si cu decontul acesta !
„As prefera un whisky, daca nu aveti nimic impotriva.”
„Si eu. Asa ca, Henry, doua duble”, comanda dama.
„In regula, sefa”, spuse Henry si disparu.
Intrebai perplex:
„Ce-a fost asta? A spus ‘sefa’?”
„Da, a spus sefa.”
„Dar de ce?”
Ea rase.
„Pentru ca sunt sefa aici. Asa ca ati fi putut sa economisiti cei cinci dolari dati ca bacsis pentru masa.”
„Stiti, asta plateste editorul meu.”
„Editorul? Sunteti scriitor?”
„Unii spun ca da, altii spun ca nu … eh … miss …”
„Thompson, Pamela Thompson.”
Ma privi deodata cu un interes real. Oare de ce?
„Ma priviti deodata cu un interes real, miss Thompson. De ce?”
„Pentru ca sunteti scriitor, mister Simmel. Am o predilectie pentru scriitori.”
„Minunat, miss Thompson!”
Haideti, doamnelor si domnilor, sa n-o mai lungim: supa din cozi de crab a fost minunata, la fel si pieptul de fazan. Eu am vorbit tot timpul. Superspiritul, se intelege. La cafea o dadusem pe tipa gata. Era de acord sa mergem la un film.
„Okay, mister Simmel, Fac eu rost de bilete; cunosc un proprietar de cinematograf. Reprezentatia incepe la opt si jumatate. Veniti sa ma luati de acasa?”
„Desigur, cu cea mai mare placere, miss Thompson.”
„Sa zicem ca pe la sapte si jumatate? Ca sa avem timp sa bem un paharel la mine.”
„La sapte si jumatate e perfect.”
Ehei, oameni buni, se pare ca exercitam o atractie nemaipomenita asupra femeilor ! La naiba, de ce oare nu m-as face actor de film?
(va urma)
Dan Bota
