Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii!
„Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii!”
Nicolae Iorga
Nicolae Bălcescu era de părere că Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul ajută să ştim cine suntem, de unde venim. Ne dezvăluie trecutul, ne arată parcursul înaintaşilor noştri, greşelile lor, trecutul cu bune şi rele. Aşa putem învăţa că suntem un popor greu încercat, dar plin de resurse.
Că ne-am luptat şi am dobândit o identitate naţională, că am contribuit din plin la dezvoltarea culturii europene şi internaţionale, că românii nu sunt mai prejos de alte naţii; că suntem un popor la fel ca oricare altul, cu bune şi cu rele. Tot din istorie putem învăţa să evităm erorile trecutului. Putem afla ce înseamnă şi unde duce extremismul, radicalismul, totalitarismul. Ce este democraţia, diversitatea, pluripartidismul etc.
Istoria este ştiinţa la care apelează majoritatea. Mulţi fără obiectivitate. Spre deosebire de specialişti, toţi au câte o părere despre Decebal, Traian, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Regii României, Ion Antonescu sau Nicolae Ceauşescu. Din păcate, dintr-o materie importantă, Istoria a ajuns să fie considerată una periferică. De multe ori am auzit că istoria, în fond, este o înşiruire de date, că dacă vrei să te documentezi despre un eveniment, cauţi pe Wikipedia sau pe Google. Că nu ne ajută cu nimic pe noi să ştim că într-un anumit an s-a întâmplat un anumit eveniment.
Cu toate că am auzit diferite păreri, nu le-am luat în considerare din simplu fapt că am crezut că nu putem ajunge în situaţia dată. Nu credeam că este posibil ca Istoria să fie înlocuită. Curios să îi văd pe cei care au fost selectaţi să scoată istoria, limba latină şi literatura din programa şcolară, specialiştii, am constatat că niciunul nu are tangenţă cu materia în cauză. Sau cum s-ar spune, nu te afectează ceea ce nu ştii.
Să ne reamintim de acei oameni numiţi de un fost ministru al educaţiei Adrian Curaj: Solomon Marcus, Tincuţa Apateanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Stas, Manuela Prajea şi Stefan Vlaston. Aceşti specialişti în Educaţie au rolul şi nu au ruşine în a adopta cea mai controversată decizie din istoria postdecembristă. Aşa vor rămâne în istorie. Ca grupul care au scos istoria din învăţământul preuniversitar.
Universităţile importante au luat poziţie prin reprezentanţii lor, istoricii. Cei de la Cluj, Iaşi, Academia Română, reputaţi istorici au atras atenţia că până şi comuniştii nu au înlocuit istoria din programa şcolară. „Identitatea românească nu poate fi înţeleasă fără componenta sa latină; identitatea europeană, la rândul ei, nu poate ignora această componentă.
Să nu uităm eforturile Şcolii Ardelene, iluminismul românesc, de a argumenta originea latină a poporului şi a limbii româneşti în Transilvania. Să nu uităm că însuşi statul român s-a constituit, la 1859, în jurul ideii de unitate a tuturor celor „de gintă latină”. În acest context, prima misiune a Academiei Române, la 1866, a fost să alcătuiască gramatica şi dicţionarul limbii române şi să redacteze tratatul de istoria românilor, tocmai pentru a susţine şi cultiva conştiinţa identităţii noastre. Or, acum, propunerile acestui nou Plan-cadru compromit printr-un singur gest, insuficient cântărit, eforturile a generaţii de intelectuali responsabili şi pun sub semnul pericolului însăşi identitatea noastră.
„Consecinţele nu vor întârzia să apară, iar Istoria nu va fi îngăduitoare”, se arată în comunicatul Academiei Române cu privire la această decizie.
Aceşti specialişti în matematică nu trebuie confundaţi cu specialişti în educaţie. Faptul că au decis scoaterea istoriei din programa şcolară, arată cât preţ au pus în formarea lor pe disciplinele umaniste. Într-o lume în care istoria se studiază, aşa cum este normal, câteva ore pe săptămână – noi venim şi ne autodistrugem identitatea.
Când trecem pe o stradă, de regulă cu nume istoric, pe lângă un monument, statuie, muzeu, automobil, un baraj, aeroport etc împreună cu prietenii noştri sau proprii copii ce le spunem? Cine a fost şi ce rol a avut personajul respectiv în istoria noastră sau ce formula inginerească s-a folosit pentru construcţia acelei statui? Se poate concluziona că ştiinţele exacte dezvoltă inteligenţa copiilor, dar ştiinţele umaniste oferă informaţia, cultura şi ajută la progresul şi consolidarea unei educaţii optime. Daca îi privăm pe elevii de astăzi de cunoaşterea limbii latine, a istoriei naţionale, a literaturii noastre, vom avea o generaţie apatridă. Nu vor ştii de unde vin, cine sunt. N. Iorga considera că Istoria “este o necesitate pentru conştiinţa umană: şi pentru chibzuirea împrejurărilor şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri”. La TVR nu mai există emisiuni despre istoria naţională, dar avem despre minorităţi, iar la Radio sunt din ce în ce mai comprimate ca timp.
Astfel că, în apropierea centenarului celui mai important eveniment din istoria noastră, Marea Unire din 1918, sărbătorim prin scoaterea istoriei, limbii latine şi a reducerii orelor de literatură română. În contextul discuţiilor despre regionalizare ce poate fi mai oportun decât înlăturarea materiilor potrivnice?
În acest fel, doar istoricii mai cunosc evenimentele din 1918. Doar cei interesaţi, cu siguranţă, doar cei majori sunt preocupaţi de istoria Basarabiei, Transilvaniei şi a celorlalte provincii istorice. Cum poate percepe un elev de liceu ceea ce se întâmplă in Moldova azi, prin ceea ce au trecut românii din Transilvania sau cu ce greutăţi s-au confruntat cei din Ţara Românească? Poate percepe cât de important a fost rolul limbii române de la Nistru pân la Tisa în evoluţia şi consolidarea naţiunii nostre?
De unde îşi vor lua elevii informaţiile? Cine se va preocupa de educaţia lor dacă Ministerul Educaţiei le taie dreptul tocmai la o educaţie optimă?
Omul se naşte cu dorinţa de a cunoaşte, a afla. Turismul se axează în special pe istorie. Excursiile, taberele au ca scop tocmai deplasarea în anumite zone pentru a cunoaşte, a descoperi. A merge la muzee, în locuri istorice, locuri pline de semnificaţie. Un grup de elevi, privat de cunoaşterea istorică, cum va percepe de exemplu o vizită la Castelul Peleş sau Palatul Parlamentului? Ce vor înţelege de pildă cei care vor vizita Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet? Şi exemplele pot continua!
Ionuţ Cojocaru
