UNGARIA, țara care asimilase forțat într-un secol, mai mult de trei milioane de străini !!
Ungaria,a devenit republică independentă la 16 noiembrie 1918, Dupa ce face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori majoritati îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţarile de origine, altfel zis,refuza dialogul cu natiunile ţari mamă.
Populaţia minoritatilor din aceste teritorii declară însă într-o spectaculoasă succesiune, despărţirea definitiva de monarhia ausro-ungara. În ordinea realăzării:
– cehii la 28 octombrie,
– croaţii la 29 octombrie,
– slovacii la 30 octombrie,
– sârbii la 25 noiembrie, iar
– românii la 9 noiembrie.
In ce ne priveste, hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania! Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România.
Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere. 
Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau… la origine, unguri adevăraţi, era tzara care asimilase fortzat, numai între 1787–1918 , mai mult de trei milioane de străini! Iar acum reacţionează cu deznădejdea înecatului.
În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali artificialei Ungaria Mare, simtindu-se„‚cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii. Lor li s-a transmis cuvântul de ordine: „Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi deciziile…”.
Cei mai realişti însă, au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar, de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.
În Ungaria, ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.
Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate: „ Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc. Lucrurile nu au durat, însă, pentru că Tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a-l contraface, s-au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric.
Considerând Trianonul ca pe un accident funest, Ungaria n-a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate, „marea răfuială” dintre oropsitelepopoare majoritare incluse in monarhie şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria-i ţară.
Mişcarea revizionistă preia argumentele artificiale ale contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.
La loc de frunte stă şi astăzi ridicola doctrina a „dreptului istoric”, interpretată si intoarsa însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor„catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei (!?), precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare sau de a stăpâni…noua „problema a minorităţilor„. Ceea ce ar mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l-ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în „condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.
Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia la Budapesta cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.
Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.
