Vara aceasta se implinesc 116 ani de la singurul Congres Secuiesc de la Tusnad.
Cand interesele politice ale imperiului habsburgic s-au întîlnit cu cele nobilitare, opresive, ale feudalismului maghiar, teoria „vidului” transilvan s~a oferit acestora in chip de instrument docil. Cu ajutorul ei s-a încercat fundamentarea unei „politografii” oficiale care proclama “stupiditatea” că majoritatea covîrşitoare a populaţiei Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului n-ar reprezenta decît un element etnic romanesc furişat pe nesimţite din sud, peste Carpaţi, vieţuind apoi, acolo, numai tolerat de legile celor tres nationes, singurele „legitime”, dincolo de Carpati. lată, aşadar, o confecţie sofistică manevrînd cu dezinvoltură, pe tabla de şah a speculaţiilor politice, jaloanele şi subtextele unei pledoarii pro domo: daco-romanii s-au insinuat ilicit, de-a lungul a cîtorva secole, întorcandu-se de la Roma, în … Dacia natală!
Nu ne propunem să reanimăm un subiect de dispută oţios ; lăsăm pe seama altora rocadele demografice şi escamotarea adevărului istoric. Ne vom opri însă asupra unui episod mai puţin luat in seamă al fluxului demografic — de la Nord spre Sud, si de la Vest spre Est ! (Se stie, trecătorile Carpaţilor au constituit permanente drumuri ale bejeniilor fară număr, in istoria acestor pămînturi neexistînd, poate, nici o generaţie care să nu fi plătit necunoscutului şi speranţei, tributul său). Vom încerca, prin urmare, să aducem in lumină unele aspecte ale procesului endemic de deversare a elementului transilvănean, către albia colectoare pe care au reprezentat-o Moldova şi Muntenia. Paralel cu romanii, silţi vreme de secole să-şi părăsească baştina — vatra străjuită de Arcul Carpaţilor — un alt element etnic, privit …ironic de unguri, a trăit procesul similar invers, de strecurare continuă peste munţi, proces a cărui amploare a depăşit, aproape, proporţiile fluxului românesc. Acesta a atins cu timpul dimensiunile unui adevărat fenomen.
Este vorba de secui!
Istoria acestora este in bună măsură istoria unei necurmate stări de frondă, de luptă foarte adesea singeroasă pentru apărarea ori redobândirea libertăţilor încălcate.Trecem acum peste epopeea anilor in care secuii au luptat cu eroism şi fidelitate pilduitoare pentru unirea Transilvaniei cu Moldova şi Muntenia , sub drapelele lui Stefan cel Mare si a Marelui Mihai, – cutezanţă pe care, vai, au ispăşit-o apoi amarnic! Vom aminti — şi numai în treacăt — faptul că începînd cu secolul XVIII tradiţionala înverşunare a secuilor are de înfruntat forţe care o vor copleşi: stapanii Habsburgi şi aliata lor, nobilimea feudală maghiară. Secuii, care niciodată nu vor îngădui confuzia cu vreuna din celelalte două naţiuni „receptae” – adica ungurii şi saşii – îşi vor închide libertăţile în amintire, în baladă şi în ură. Teribila baie de sînge din 1764 de la Ciceu — Siculicidium (uciderea secuilor) — va consemna întîiul act al tragediei pe care, asemenea unei ursite blestemate, secuii o vor trece din generaţie în generaţie. Numărul celor care vor pribegi peste Carpaţi va creşte necontenit…
Anii absolutismului habsburgic, ai monarhiei dualiste (austro-ungare) — in ultimele decenii ale secolului XIX — dau un nume nou, mai adecvat, pribegirii: emigraţie în masă. Numai intre 1888—1890 se eliberează celor care se strămută în România, aproape 30.000 de paşapoarte. Dar mii şi mii de alţi secui trec graniţa munţilor, clandestin. La 1900, fenomenul alarmează şi înspăimîntă. Se născuse o problemă de stat in Ungaria, care impunea măsuri urgente, radicale, menite să curme „dezastrul de proporţii naţionale”, cum se exprima istoricul Szadeczky Lajos.
Aceste masuri a fost chemat sa le elaboreze Congresul secuiesc ,in anul 1902, de la desfasurarea caruia se implinesc, iata, la sfarsitul lunii august a.c., exact 116 de ani ! După o amplă campanie pregătitoare – cercetări de teren, anchete, studii – Congresul se intruneşte la Băile Tuşnad, la sfirşitul lunii august 1902. Iau cuvintul 147 oratori. Cei mai mulţi au trei, patru, unii chiar zece intervenţii! In afara acestora portofoliul Congresului inregistrează sute de scrisori, propuneri, memorii … Domneşte o atmosferă febrilă de lucru. Hotarîrile se adoptă cu majoritate de voturi. (Cea mai mare parte a lor, însă, beneficiază de unanimitatea sufragiului). Rezoluţiile votate sunt destinate să servească drept bază pentru ulterioare dispoziţiuni de legiferare şi guvernare in scopul stăvilirii,,calamităţii” pe care o reprezintă exodul secuilor spre România !
Să vedem, dar, cine sunt participanţii la Congres: reprezentanţii judeţelor şi ai oraşelor – prefecţi, subprefecţi, primari —, reprezentanţi ai miniştrilor agriculturii, comertului, industriei, justiţiei, apararii ;apoi, deputaţi şi membri ai magnaţilor, industriaşi, financiari, economişti, istorici,din pacate, mai toti budapestani, precum si delegaţi a două societăţi culturale din Bucureşti.) Printre delegati se „strecoară” şi … reprezentanţi autentici ai secuimii. Destui insa pentru ca de la şedinţa inaugurala să se dea in vileag existenta a doua tabere: secuii si…ceilalti ! Fapt care explică şi puzderia de paranteze care inpanzesc stenogramele şi procesele-verbale (publicate la Budapesta, intr-un volum numărind 689 pagini!) cu indicaţii gen: „Vacarm! Tumult prelungit! Trăiască! Sa taca!” etc. Morga academică şi ifosele aristocratice budapestane, plutesc intr-un nor de dispret antisecuiesc exploziv.
Lucrăriie Congresului de la Tusnad constituie un preţios document, neglijat, din păcate, infatisand fără ocol tabloul dezolant al situaţiei si perspectivelor secuimii. Document cu atit mai preţios, cu cit un necunoscâtor al limbii in care a fost încredinţat tiparului ,va ramine intrigat de frecvenţa unor nume proprii ce pare să distoneze cu titulatura, ţelurile şi anul Congresului: scandari„Romănia” – ... „Moldva”… „Ola horszag” (Valahia, n.n.)… etc.
Dar lectura volumului “Congresul Secuiesc” ne dumireşte fără echivoc: trecind peste unele recursuri la sloganele şovinismului antiromânesc – inevitabile, să recunoaştem, la acel timp. Trebuie sa ţinem seama de faptul că lista participanţilor…nesecui prezintă o intensă coloratura blazonardă: trei conţi Bethlen, contele Dessewffy, doi conţi Bânffy, contele Miklos, contele Beldy, contele Zselenszky, baronul Kemeny, incă un baron Kemeny, etc.). Trecand pe lingă matricea de clasă a unor îndemnuri şi propuneri diversioniste — ca şi pe lingă preconizarea cîtorva soluţii ce stîrnesc uneori, ilaritate – lucrările Congresului demonstrează prevalenţa unui anumit spirit director realist. Majoritatea participanţilor îşi refuză fata-morgana vreunor remedii miraculoase, hotărâtă fiind sa abordeze ordinea de zi pe terenul realităţilor. De la tonul concedant al recunoaşterii unor adevăruri amare, pînă la violenţa imprecaţiei, corul congresiştilor este unanim în formulările sale concluzive: există o singură cale pe care se pot tămădui relele de care pătimeşte secuimea şi anume, integrarea acestui “organism bolnav” în circuitul unui ansamblu economic în care secuimea se consideră parte firească.
România apare, astfel, – în viziunea multora dintre cei prezenti la Congresul secuiesc de la 1902 – o adevărată rezolvăre a problemei, mai ales economice, a secuilor ! (continuare in zilele urmatoare!)
Un studiu al scriitorului Adrian Hamzea
