VREMEA LUI BRÂNCOVEANU A SOSIT DIN NOU
Pentru vremea noastră, o scurtă și întemeietoare lectură din Nicolae Iorga, „Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu”, 1914.
Tema cu care Iorga vine în răspăr este aceea a „trădării” Brâncoveanului la adresa puterii suzerane, mai mult, a oportunității politicii „prea cumpănite” a domnului martir.
Condamnarea domnului martir o făcuse un A.D. Xenopol, care, în judecata sa logică, se aștepta ca faptele domnitorului să fie conforme cu legile formale, cu regulile unei morale de cristal. În politică, va demonstra Iorga, morala se împletește cu momentul istoric, cu realitatea vremii și cu visul vremurilor viitoare.
Împărățiile cresc și descresc, cum știa în teorie învățatul Cantemir, contemporanul lui Brâncoveanu, ambele faze ale lor fiind de bun augur pentru unii, de rău pentru alții. Descreșterea otomanilor după 1700 a însemnat nebunia unui conducător, Gin Ali-Pașa, care era convins că otomanii scad pentru că sunt prea buni la suflet. Prin urmare, împărăția trebuia să devină nemiloasă cu supușii care s-ar fi îndoit de puterea ei.
Relațiile dintre români și turci erau, scrie Iorga, bune. Nu era vorba despre o împilare a noastră, nici despre trădarea domnitorului. Pur și simplu, în frământarea geopolitică a vremii, Brâncoveanu a ales greșit pentru destinul lui, dar corect pentru țară. A ales să amâne decizia – și asta l-a făcut de nesuportat turcilor care aveau nevoie de aliați prea fideli în decăderea lor…
De fapt, politica lui Brâncoveanu nu avea nimic revoluționar, scrie Iorga. Era politica veche românească, aceea de a „întrebuința toate împrejurările pe care le au necontenit înaintea ochilor” – este singura politică a celor „puțini și slabi”, scrie marele istoric.
Brâncoveanu face ceea ce făcuse înaintea lui Ștefan cel Mare, cel mai mare domn al nostru, „nu fiindcă a fost cel mai îndărătnic metafisic al unei direcții politice, ci fiindcă a fost cel mai dibaci schimbător de drumuri, după cum împrejurările se înfățișau înaintea lui”.
Contra-exemplu, Mihai Viteazul, care a fost numai un mare viteaz, dar nu a știut să fie un schimbător de drumuri și a sfârșit la Câmpia Turzii, „lăsându-se ca moștenire răzbunarea sa”, scrie Iorga la 1914…
La fel, Șerban Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, arată Iorga pe urmele unui învățat sârb, „negocia în același timp cu toată lumea”, urmărind să păstreze țara întreagă „prin toate greutățile unei epoci extraordinare”.
Celălalt domn român al vremii, Dimitrie Cantemir, portretizat de Iorga în naiv urmăritor al teoriilor certe despre decăderea otomanilor, s-a văzut alungat de pe tron la 1711.
Brâncoveanu, în schimb, era mult mai cumpănit. De altfel, împărăția turcească nici nu apăsa decisiv asupra prezentului și viitorului țării. Erau birurile, dar autonomia țării era păstrată, prin urmare, domnul nu avea de ce să treacă cu arme și bagaje în „apele politicei creștine”, cum scrie istoricul…
Era el un resemnat, convins că țara noastră va fi mereu a turcilor? Nicidecum!
Brâncoveanu juca ambele partide deodată – și pe cea a Apusului și pe cea a Răsăritului: „De aceea, la îndemnurile Răsăritului și Apusului, el a răspuns printr-o dibace politică de refuz (…) care amâna, lăsând toată nădejdea acelora care niciodată nu aveau să aibă, în locul turcilor, necum stăpânirea absolută, ci nici măcar suzeranitatea asupra pământului nostru”. Aceștia din urmă sunt imperialii germani.
Iorga scrie la 1914, înainte de ridicarea noastră contra imperialilor germani, alături de răsăriteni.
Ce le ceruse Brâncoveanu imperialilor, care-i cereau să-i provoace pe turci?
Le ceruse protecție totală și autonomie. Dar imperialii ce au răspus? Că nu se poate face nimic fără risc!
La fel a procedat Brâncoveanu față de ruși, pe care la 1711 i-a amânat așteptând să vadă a cui va fi victoria (trădare, vor striga oamenii lui Petru cel Mare atunci!).
Trădare? Nu, căci domnul român „n-a avut alt gând, scrie Iorga, decât să păstreze țara întreagă (…)”.
Și pentru că i se reproșează domnului martir că n-a putut privi dincolo de zarea îngustă a timpului său, Iorga notează, la 1914, când România era mică, aceea că gândul mare și idealul lui Brâncoveanu era atunci „de a dispune de soarta românilor de pretutindeni”.
Suntem și noi în acel veac, și noi azi avem de împlinit același ideal, care azi pare mai ușor – și poate va fi. Dar pentru asta e nevoie să știm bine lecția celor care au văzut și limita timpului și deschiderea de viitor a acestuia. Brâncoveanu ne e model!
Autor: Cristi Pantelimon
Sursa: facebook.com
