Distrugerea elitei românești – 70 de ani de la cele mai mari...

Distrugerea elitei românești – 70 de ani de la cele mai mari arestări din Istoria României! “Să nu ne răzbunaţi”.

0 21
În mai 2018 se-au împlinit  70 de ani de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României. Mii de tineri – cei mai mulți elevi și studenți – au fost aruncați în beciurile Securității, primind apoi, după simulacre de procese, condamnări uriașe la închisoare.
Începând din 2017, ziua de 14 mai a devenit oficial Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste. În memoria marelui român
 Mircea Vulcănescu, martir al temnițelor bolșevice care își așteaptă smerit locul în sinaxare, republicăm extrase acest eseu al Doamnei Elena Solunca Moise: România viziunii româneşti”  Când ne raportăm la perioada interbelică, o facem cu gândul la generaţia care visa modernizarea României în termenii priorităţii valorilor spirituale. Unul dintre reprezentanţii săi de vrednică cinstire, Mircea Vulcănescu, pe care Mircea Eliade îl considera cel mai bun din generaţia lui. Spunea testamentar: „Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor, România viziunii româneşti. Ea singură contează” .

Parcă răspunzând celor care denigrează si azi ţara în numele cine-ştie căror principii sau valori, martirul de la Aiud a spus: „Să fim serioşi, în definitiv, ori îţi e neamul şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cu este şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii de maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau, îl judeci ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci cu pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşătorul blestem.” Se referea la Doina lui Eminescu:Că cine a-îndrăgit străinii/ Mâncai-ar inima câinii/ Mâncai-ar casa pustia/ şi neamul nimicnicia.”

A scris Dimensiunea românească a existenţei ca o replică la Schimbarea la faţă a României a lui Emil Cioran, care recunoscându-şi limita a mărturisit: „Dacă talentul meu ar fi la fel de mare ca generozitatea ta ţi-aş arăta că oaia ta suferă de gălbează”. Cum, talentul şi generozitatea au măsuri diferite de evaluare, fiecare a avut „moartea sa” – Cioran bolnav de Alzheimer într-o garsonieră din Paris, Mircea Vulcănescu în închisoarea din Aiud zicând:Să nu ne răzbunaţi.
Problema este nu mai puţin actuală şi azi când tot mai mulţi tineri valoroşi pleacă peste hotare. Se supun şi ei unui adevăr evocat şi de Cantemir: oamenii ca porumbeii, se duc acolo unde găsesc hrană. Ne numim cu emfază creştini dar ignorăm cuvintele mântuitoare: „Nu numai cu pâine se va sătura omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Credinţa trece pe un plan secund, prioritară fiind situarea în adevăr. „Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti aşa cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât cât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci şi nicidecum revoluţie şi răsturnare. Asta şi numai asta este: a fi român! 

Adevărul este  că, după spusa lui Blaga, „trăim în una şi aceiaşi lume”. Ne recunoaştem ca unitate indestructibilă şi ne dăruim pământului îmbogăţindu-l cu înţelepciunea unui popor aşezat de Bunul Dumnezeu „în calea tuturor răutăţilor”. Noi nu am venit aici, noi suntem de aici: „români prin naştere şi creştini prin vocaţie”, cum spunea Părintele Stăniloae. La o examinare mai atentă se poate observa o convergenţă a concepţiilor despre mentalitatea noastră la marii gânditori interbelici. Mircea Vulcănescu reliefa că „fiinţa fiinţei noastre” în starea ei firească este lipsită de gravitate nu din desconsiderare, ci pentru că presimţind veşnicia, totul îi pare într-o desfăşurare lină fără drame.

Totul se desfăşoară după o „rânduială”, chiar şi ispitele, încercările care ne-au modelat – cea dacică, greco-bizantină,dubla slavă (una slavo – balcanică şi alta a Rusiei lui Dostoievski), apoi franceză, germană, toate punându-şi amprenta pe mentalul nostru îmbogăţindu-l fără a-i desfigura. Poate acum ar fi adăugat pe cea americană şi ispita globalizării. Scrisul său are o muzicalitate interioară care trimite gândul la Poema română a lui Enescu şi toate se rostuiesc firesc, aşa ca de la sine, ca dorul-dor ce-l tăinuieşte ca unul dintre eroii lui Mircea Eliade din „Noaptea de Sânziene”. „Dimensiunea românească a existenţei”este o carte de căpătâi a neamului nostru şi aşa a fost dusă mai departe ca adaptare a metodei şi nu a concepţiei de Constantin Noica. Gânditorul de la Păltiniş, a fost nevoit să recunoască într-un târziu că „fără această carte” nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească”, o extensie a principiilor expuse în „Dimensiunea românească a existenţei”. Când a părut „Rostirea”, Mircea Vulcănescu plecase demult, schimbând cu împăcată luciditate trecerea cu netrecerea, vremuirea cu veşnicia, minciunile noii orânduiri cu adevărurile care străjuiesc timpul.

Victima unui proces absurd:Arestat din motive politice „confecţionate” primitiv întocmite de analfabeţi, cu vădita intenţie de a-l condamna, Mircea Vulcănescu a demontat ca un maestru al artei avocăţeşti, punct cu punct, fiecare dintre capetele de acuzare. Pledoaria lui ar putea fi un excelent model pentru cei care se specializează în avocatură – pregătire şi probitate profesională, logică impecabilă a argumentării, orizont de cultură, onestitate, conştiinţă civică.

În legătură cu faptul că a fost în guvernul lui Antonescu, a spus: „Când am intrat, nu cunoşteam pe generalul Antonescu. Eram deci îngrijorat că nu ştiam dacă omul care ne conduce îşi vânduse sufletul diavolului, ori făcuse cu el numai pactul celui nevoit să treacă puntea. ” Mărturisea cum l-a auzit spunând la înmormântarea victimelor rebeliunii legionare, în prezenţa noului ministru al Germaniei impus după Dictatul de la Viena: „Nu va fi pace în această parte a lumii până când Neamul Românesc nu-şi va fi aflat dreptate”.
Nedumerirea sa a venit mai târziu, când România a trecut de partea Uniunii Sovietelor. Pledoaria lui, exemplară din toate punctele de vedere, s-a asemănat glasului ce strigă în pustie: 
sentinţa fusese dată înainte şi totul a fost ca într-un scenariu absurd. De altfel toate procesele semănau între ele, capetele de acuzare fiind asemănătoare, martorii fie năuciţi, fie plătindu-şi cine ştie ce poliţe, avocaţii din oficiu nevoiţi să facă din apărare o acuzare ceva mai blândă, judecătorii ca nişte „mari inchizitori” de provincie.
Autentică era drama condamnaţilor şi a familiilor şi ele condamnate la închisoare în afara …gratiilor.
 A fost condamnat la opt ani închisoare, cu degradare civică pe alţi opt şi confiscarea averii. Nu-şi dezminte crezul şi cuvântează, încheind: 
„Ascultând această incriminare nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin, nu este o mai mare cinste.”

Regretatul biolog Nicolae Boşcaiu, membru titular al Academiei, şi el închis la Aiud, a confirmat că ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu au fost, într-adevăr, “Să nu ne răzbunaţi”. Valoarea lor mai mult decât simbolică este subliniată şi de faptul că a căutat cu îndârjire să-şi păstreze luciditatea , suportând martiric toate chinurile. Mai mult chiar, aproape sacrificându-se pentru cei de alături. Se povesteşte că, împreună cu el în celulă, era un tânăr care se îmbolnăvise de plămâni. S-a aşezat pe cimentul celulei, a pus o scândură pe care să poată sta cel bolnav. Cuvintele sunt de prisos, dar cu atât mai necesarrespectul pentru cel pe care unii îl consideră deja un sfânt.

COMENTARII