Adam şi Eva au fost unguri, pentru că în paradis se vorbea… ungureşte! LIVIU DRADNEA are dreptate: atunci cum sa nu fie si maghiara limba oficiala in toata Romania?
Falsificările istoricilor maghiari care ne deranjează cel mai mult pe noi românii sunt cele referitoare la originea poporului nostru. Este cunoscută teoria austriacului Roesler, îmbrăţişată doar de istorici unguri, conform căruia… românii s-au format la sud de Dunăre, după care au urcat în actualele teritorii, inclusiv în Transilvania, unde au ajuns …trecând, „pe furiş”, munţii, mai ales după Marea Năvălire Tătară, de la 1241. ‘Istoria este produsul cel mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [….] Acest proces predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase”, scria Paul Valéry. De-a lungul timpului, mai ales istoricii maghiari nu s-au dat în lături de la a falsifica chiar grosolan istoria, tocmai pentru a induce în mintea conaţionalilor lor astfel de iluzii.
Istoricii români au dovedit cu documente şi mărturii arheologice, că poporul român a luat naştere pe actualul teritoriu al său şi că românii existau în Transilvania la venirea acolo a ungurilor. Pentru ca nu aveau de unde veni… Erau „pamanteni”! Pledează în favoarea acestui adevăr chiar cronicari unguri de referintza: Anonimus şi Simon Kézai, la care se adaugă cele ale cronicarului rus Nestor. Mărturiile acestora, mai ales cele referitoare la români, sunt considerate, de către istoricii pomeniţi, simple legende, ca si cele care au stau la baza reconstituirii de către ei a începuturilor istoriei ungurilor…
„Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” susţinea Ernest Renan, citat cu schepsis în cartea sa de mare succes intitulata aparent neutru:UNGURII! Istoricul austriac Paul Lendvai ,un publicist evreu foarte destept,originar din Budapesta , dar evadat din Ungaria in 1956,cand cu Revolutia anticomunista…Pentru a nu cădea în acelaşi păcat, dar dezbracand haina de maghiar,doar pana la… cămasă, încearcă cumva să spună lucrurilor pe nume; insa , conştient sau inconştient, nu reuşeşte s-o facă complet. Îndrăzneşte câteva demitizări, dezvăluie câteva adevăruri inconfortabile pentru unguri, face caracterizări dure la adresa lor, dar şi reia câteva teze uzate ale istoriografiei maghiare.
Probabil că cele mai grosolane exagerări privindu-i pe unguri îi aparţin pseudo-istoricului István Horvát (1784-1846), care a afirmat că… Adam şi Eva au fost unguri, că în paradis se vorbea…evident, ungureşte, că Homer şi Hercule au fost şi ei unguri şi că ungurii străvechi erau nişte uriaşi, numiţi „giganţi” sau „titani”! Faptul că acest om (István Horvát n.n.) a fost între 1823 şi 1845 ditamai profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi rostite de la catedra ,faceau sali arhipline , receptive, „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb (1901-1945- savant şi scriitor n.n.) citat de autorul Lendvay, care adaugă: Şi exact acest optimism bol navicios „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea…
Romancierul Jókai Mór, susţine si el o chestiune de bun simţ: …. legenda şi istoria se întreţes în aşa fel, încât trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate. Vorbind despre Marea Năvălire Tătară de la 1241, Paul Lendvai menţionează: Populaţia slavă din Ungaria de Sus precum şi secuii şi românii din zona Transilvaniei au scăpat în mare măsură neatinşi. Contrazicăndu-l în felul acesta pe Roesler ,e de la sine înţeles că acei români existau acolo „din totdeauna” şi, dacă i-a citat, înseamnă că erau destui de mulţi… Insistând pe ideea că românii din Transilvania au venit din afară, Paul Lendvai mai afirmă că în timpul celor 170 de ani (1526-1698) în care cea mai mare parte a Ungariei a fost sub stăpânire turcească – cea mai mare catastrofă din istoria ungară, spune el -,cand s-a înregistrat o scădere a ponderii ungurilor în totalul populaţiei din regat. Si pe seama masivului aflux de români din Ţara Românească, afirmatie la fel de”dupa ureche” că: În acest timp, pătrund aici sau sunt colonizaţi români şi sârbi.Intrebarea e, de ce – ca r fi trebuit un motiv ! dar mai ales de catre cine?…
Lendvay cedeaza si el „presiunii istorice”si nu vine cu dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale. Noi credem că pentru „colonizarea” românilor ar trebui să existe documente, aşa cum ele există pentru colonizarea germanilor, de exemplu. Si sustine de-a surda , mai departe o… „colonizare tăcută” de la sfârşitul secolului XVIII: În nord, veneau în ţară doar careva mii de slovaci şi ruteni, dar în est şi sud est români, în Transilvania formau deja majoritatea absolută. Fapt adevarat,pentru ca erau acolo,un bloc etnic masiv din todeauna,nu adusi de undeva,precum sasii !!
După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpânirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decât la maxim 35 până la 37 la sută. Mă întreb ce-i putea determina pe români să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei din acea perioadă condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784)sau a lui Gh.Dozsa,mai inainte? Mă mai întreb, cum puteau să treacă graniţa mii si mii de familii de români, cu copii mici, cu… căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s-o facă? Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii – grăniceri de la stabilirea lor acolo – iar de-a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi.
Există însă multe dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de români proveniţi din Transilvania s-au stabilit în Ţara Românească. Dovezile constau în numeroasele sate intregi de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu „ungureni”, care şi-au păstrat până în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sunt dovada trecerii secuilor dincolo de graniţă si din motive religioase, din cauza temerii tinerilor de încorporarea forţată în armată şi din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania.
Se ştie că s-a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche…comuna dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric: secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă. Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari.
Referitor la originea românească a lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său, Matei Corvin, Paul Lendvai încearcă să restabilească adevărul. Citez: se înscrie, desigur, printre multele contradicţii uimitoare din istoria acestei ţări faptul că în momentele cruciale s-au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror „arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr-o familie pur românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania.
Această cetate împăratul Sigismund i-o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime. Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.
Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale , etnice şi religioase din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu, ale cărei victime era şi românii ardeleni, au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Dozsa (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848,si cand nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat astfel la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor.
Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii. Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc): Dozsa a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce..
În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau discriminaţi.
Credinţa ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar… adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice. Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm.
Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul-istoric nici barem nu pomeneşte!
Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, Dar şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor, aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor.
Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap – al cărui redactor şef era chiar Kossuth – obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Scriitorul Lendvai recunoaşte: Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare.
Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor…. Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg. Bineînţeles că nu li s-au acordat.
În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară cam acelaşi lucru (vezi secuii din România!) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere. În primăvara lui 1849, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austriecii, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kossuth fiind ales guvernator preşedinte.
Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în… interesul particular al maghiarilor.
De ce oare? ne întrebăm noi, retoric.Doar ungaria nu accepta! Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1842 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei,apoi cu fostl minoritati , dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce sa impună maghiara cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În 1842, István Szécheny atrăgea atenţia,cu intelepciune că cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă…
Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák . Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale . În spatele obligativităţii limbii maghiare se ascundea dorinţa ungurilor de maghiarizare a a celorlalte naţionalităţi din regat.
Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910… Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior . În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar” (Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei)
Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire”, modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate, spune Paul Lendvai. Din păcate, acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat, la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi. Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848, a fost o victorie în înfrângere.Pactul dualist , integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti, spune autorul.
După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpânirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decât la maxim 35 până la 37 la sută. Mă întreb ce-i putea determina pe români să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei din acea perioadă condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784)sau a lui Gh.Dozsa,mai inainte? Mă mai întreb, cum puteau să treacă graniţa mii si mii de familii de români, cu copii mici, cu… căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s-o facă? Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii – grăniceri de la stabilirea lor acolo – iar de-a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi.
Există însă multe dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de români proveniţi din Transilvania s-au stabilit în Ţara Românească. Dovezile constau în numeroasele sate intregi de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu „ungureni”, care şi-au păstrat până în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sunt dovada trecerii secuilor dincolo de graniţă si din motive religioase, din cauza temerii tinerilor de încorporarea forţată în armată şi din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania.
Se ştie că s-a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche…comuna dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric: secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă. Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari.
Referitor la originea românească a lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său, Matei Corvin, Paul Lendvai încearcă să restabilească adevărul. Citez: se înscrie, desigur, printre multele contradicţii uimitoare din istoria acestei ţări faptul că în momentele cruciale s-au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror „arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr-o familie pur românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania.
Această cetate împăratul Sigismund i-o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime. Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.
Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale , etnice şi religioase din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu, ale cărei victime era şi românii ardeleni, au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Dozsa (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848,si cand nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat astfel la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor.
Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii. Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc): Dozsa a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce..
În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau discriminaţi.
Credinţa ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar… adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice. Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm.
Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul-istoric nici barem nu pomeneşte!
Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, Dar şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor, aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor.
Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap – al cărui redactor şef era chiar Kossuth – obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Scriitorul Lendvai recunoaşte: Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare.
Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor…. Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg. Bineînţeles că nu li s-au acordat.
În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară cam acelaşi lucru (vezi secuii din România!) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere. În primăvara lui 1849, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austriecii, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kossuth fiind ales guvernator preşedinte.
Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în… interesul particular al maghiarilor.
De ce oare? ne întrebăm noi, retoric.Doar ungaria nu accepta! Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1842 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei,apoi cu fostl minoritati , dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce sa impună maghiara cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În 1842, István Szécheny atrăgea atenţia,cu intelepciune că cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă…
Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák . Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale . În spatele obligativităţii limbii maghiare se ascundea dorinţa ungurilor de maghiarizare a a celorlalte naţionalităţi din regat.
Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910… Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior . În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar” (Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei)
Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire”, modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate, spune Paul Lendvai. Din păcate, acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat, la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi. Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848, a fost o victorie în înfrângere.Pactul dualist , integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti, spune autorul.
Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei în 1867.
Înainte de asta, ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii, de exemplu, să reclame pentru ei statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.
Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 14 la sută) au respins cu totul împărţirea puterii între germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat. Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu….
În aşa zisul teritoriu al Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni.
Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi, numai opt reprezentau naţionalităţile… Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare , remarcă, corecta de data asta,oferita in cartea lui Lendvai, …”dacă prin iredentism, în cazul acesta, înţelegem lupta naţionalităţilor de a ieşi de sub stăpânirea maghiară”.
Legea naţionalităţilor (din 1868) recurgând la conceptul feudal – supranaţional – de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei, indiferent de naţionalitate. Azi, politicienii maghiari din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt majoritari pe teritoriul lor (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?
Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor începand cu … Imperiul Austro-Ungar. Ei considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”. Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern, menţionează Lendvai şi adaugă: Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie.După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”.
Înainte de asta, ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii, de exemplu, să reclame pentru ei statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.
Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 14 la sută) au respins cu totul împărţirea puterii între germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat. Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu….
În aşa zisul teritoriu al Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni.
Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi, numai opt reprezentau naţionalităţile… Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare , remarcă, corecta de data asta,oferita in cartea lui Lendvai, …”dacă prin iredentism, în cazul acesta, înţelegem lupta naţionalităţilor de a ieşi de sub stăpânirea maghiară”.
Legea naţionalităţilor (din 1868) recurgând la conceptul feudal – supranaţional – de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei, indiferent de naţionalitate. Azi, politicienii maghiari din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt majoritari pe teritoriul lor (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?
Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor începand cu … Imperiul Austro-Ungar. Ei considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”. Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern, menţionează Lendvai şi adaugă: Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie.După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”.
Au pierdut-o, fiindcă, la puţin timp, comuniştii lui Bela Kun au instalat „Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i-au nemulţumit profund pe maghiari. Adevarat,Republica Sfaturilor, adica dictatura comunistă, n-a durat in fapt decât 133 de zile,dar a fost, în realitate, „un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace”…, susţine autorul (sublinierea atrage atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii: erau numite vorace ţările care se reîntregeau!).
După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt armata lui Bela Kun, trupele ei ajungând în 1919 până la Budapesta şi au pus capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Asa a scapt Europa de comunism inca inca un sfert de secol!!
Iată ce a traznae a reţinut Paul Lendvai din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune,(ca tot nu le njmara nimeni!) s-a ridicat la uriasa suma trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu.Ceea ce e o mare minciuna!
Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic. Ungurii au considerat, şi unii mai consideră în continuare, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. Iată cum descrie(dupa ce surse?) autorul ceea ce a urmat după semnarea păcii: În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare… „Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de kilometri pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele , a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului .
După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt armata lui Bela Kun, trupele ei ajungând în 1919 până la Budapesta şi au pus capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Asa a scapt Europa de comunism inca inca un sfert de secol!!
Iată ce a traznae a reţinut Paul Lendvai din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune,(ca tot nu le njmara nimeni!) s-a ridicat la uriasa suma trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu.Ceea ce e o mare minciuna!
Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic. Ungurii au considerat, şi unii mai consideră în continuare, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. Iată cum descrie(dupa ce surse?) autorul ceea ce a urmat după semnarea păcii: În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare… „Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de kilometri pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele , a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului .
Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul – nu şi-au revenit în fond nici astăzi. În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi . Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!”şi „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem” marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca „adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii: „Cred într-un Dumnezeu, /Cred într-o patrie,/ Cred în dreptatea divină veşnică./ Cred în reînvierea Ungariei! Amin! Pe lângă acutul sentiment de nedreptate, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii.
Paul Lendvai se întreabă: Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului?
Paul Lendvai se întreabă: Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului?
A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr-o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu ne maghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s-a luat în nume de rău faptul că i-au urmat orbeşte în război pe generalii şi diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe? În opinia mea, răspunsul este „da”, la toate aceste întrebări.(sinteza net)
…si dracu a fost ungur…???
oho ce va f.te grija cu ungurii! alte natii au facut grozavii mult mai mari in Romania dar alea nu vreti sa vi le amintiti.
Complicele ungurilor ( bine zis! ) se numeste… Liviu DraGnea , nu DRAdNEA (ca in titlu…) !!