Pentru informarea Premierului Orban Viktor: „Invăţământul românesc din comuna Chitighaz (Ungaria) a fost organizat cu secole în urmă, înca din anul 1793, atunci cand dincolo si dincoace de Tisza traiau de 10-15 ori mai multi romani decat azi!. Ca să înţelegem trecutul şcolii şi al învăţământului în limba maternă română din comună, numai aşa se poate dacă cunoaştem împrejurările politice, economice, care au influenţat soarta instituţiei. Şcoala, învăţământul întotdeauna depindea de cârmuirea guvernului şi de conducerea de stat, despre concepţiile lor asupra învăţământului.
Greutăţile, nedreptăţile învăţământului din Chitighaz sunt de 225 de ani. Învăţământul în limba română se poate grupa în două etape şi mai multe faze.
Prima etapă a fost între 1793–1918. Se începe înfiinţarea învăţământului românesc, confesional, în 1793, din iniţiativa Bisericii Ortodoxe şi a preoţilor prin recunoaşterea importanţei învăţământului. Din anul acesta se găseşte primul document şi anume „Cartea de leafă” a învăţătorului Ioan Pop Oltean, în care antiştii comunali şi primarul Ioan Bălaş aduc la cunoştinţă că l-au angajat de magistru şcolar.
La început comuna bisericească a închiriat o casă pentru şcoala română. În 1820 s-a ridicat prima clădire simplă cu o sală şi pentru învăţător.
La Chitighaz, în 1876 a fost inaugurată a doua şcoală aproape de biserică, în 1896 s-a construit o clădire mare , pentru şcoală cerinţelor acelor vremuri, care şi azi hotăreşte faţada şcolii spre stradă. 
S-au organizat adunări învăţătoreşti la Chitighaz în anii 1882, 1896 şi 1912. La aceste conferinţe se făcea schimb de păreri între învăţători pe baza unor referate, prelegeri şi se ţineau şi lecţii practice. La începutul anilor 1910, printre membrii ordinari ai reuniunii îi găsim pe următori învăţători din sat: Elana Murgu, Ştefan Dolga, Traian Ţabic.
În timpul acestor conferinţe se organizau şezători culturale sau festivaluri artistice, pregătite de elevii şcoli. Învăţătorii si elevii recitau versuri, cântau bucăţi muzicale vocale sau la instrumente.
Odată cu introducerea legii Trefort, în 1879, privitoare la învăţământul minoritatilor, începe un nou capitol în istoricul şcolilor de naţionalitate din Regatul Maghiar. Prin faptul că legea XVIII introduce limba maghiară ca disciplină obligatorie în şcolile cu altă limbă de predare, astfel şi în şcolile române. Se întrerupe şirul instruirii în limba naţionalităţii române, din 1882 nu mai poate fi angajat niciun dascăl de naţionalitate care nu şi-a însuşit limba maghiară în vorbire şi scris.
Numărul total a celor obligaţi la şcoală pe anul 1892/93 este de la 6–12 ani: prunci 225, fete 193, de toţi 418, de la 12–15 ani prunci 53, fete 59, de toţi 112, adică pe o şcoală şi un învăţător cad 139 elevi şcolari.
Cercul maghiarizării din cadrul învăţământului de naţionalitate se închide prin aplicarea legii XXVII din 1907, aşa-numita Legea Apponyi. În privinţa acestei legi au fost obiectate următoarele măsuri: la poarta fiecărei şcoli de naţionalitate trebuie să fie stema Ungariei, la toate sărbătorile naţionale stindardul ţării trebuie să fie arborat deasupra intrărilor principale, ca semn al apartenenţei la patria ungară, ca expresie a ataşamentului, a fidelităţii.
După decizia de la Trianon, în 1920, din motive politice, mulţi preoţi români şi învăţători s-au refugiat fortat în România, şcolile din Chitighaz au rămas fără învăţători, nu au primit bani, nu au avut manuale pentru funcţionare. Regimul Horthyst a dus o politică a restricţiilor şi a izolării românilor. În aceste condiţii, fără o intelectualitate potenţială, fără o putere organizatorică şi de conducere, minoritatea nu s-a putut regăsi, în 1930 şi-au închis porţile şcolile române. Copiii au fost nevoiţi să treacă la şcoala maghiară.
De la anul 1945, a început reanimarea învăţământului în limba maternă română. Noul guvern maghiar, prin ordinul 10030/1945, a făcut posibil ca să se organizeze învăţământul de naţionalitate, printre care şi cel de limba română. Cu un an în urmă a început înfiinţarea reţelei învăţământului de naţionalitate. La Chitighaz, prima dată numai în cadrul şcolii maghiare s-au format clase. După naţionalizarea şcolilor, în 1948 a luat elan mai mare formarea şcolilor române. 
În anul 1949, prin lege s-a înfiinţat ŞCOALA GENERALĂ CU LIMBA DE PREDARE ROMÂNĂ. Acele vremuri au fost emoţionante, au sugerat un început nou, au convins părinţii să-şi înscrie copiii la şcoala românească. Munca instructiv-educativă în limba română a început la 1 septembrie 1950,
Din peste 500 de elevi romani odinioara, mai erau doar 72 de elevi, care toţi erau români, folosind limba maternă adusă de acasă. Învăţătorii au fost Árpád Aszalós, soţii Némedi şi Sofia Secan. Cu o muncă perseverentă, din an în an au reuşit să îmbunătăţească condiţiile şi munca pedagogică. A început reconstruirea clădirii şcolii cu ajutorul sfatului comunal şi a părinţilor, au format încăperi pentru clase şi pentru sală de profesori. Oricât de grea a fost situaţia începutului totdeauna au fost oameni, părinţi cu devotament, care au fost alături de învăţământul românesc, de pedagogi. A fost absolut natural ca din generaţie în generaţie să se mai păstreze limba maternă, iar copiii să fie înscrişi la şcoala română.( Surse:Revista Foaia Romaneasca)
