Armata Română, în ciuda rezistentei comunistoide, extirpă cancelarul ruso-maghiar al Ungariei pe...

Armata Română, în ciuda rezistentei comunistoide, extirpă cancelarul ruso-maghiar al Ungariei pe care marii aliați il tot „oploșeau” să nu-l piardă!

Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București în perioada 1916-1920, a fost unul dintre  susținătorii cauzei românești, atât în timpul Primului Război Mondial, cât și la Conferința de Pace de la Paris. Memoriile diplomatului Saint-Aulaire oferă azi detalii mai puțin știute despre atmosfera din timpul evenimentelor politice de la Paris, din prima jumătate a anului 1919.
Ambasadorul francez, alături de premierul Ionel Brătianu, a fost unul dintre puținii oameni politici care au sesizat de timpuriu amenințarea imensă pe care o constituiau bolșevismul și răspândirea acestuia în Europa.

După acest «Război de referintza al dreptului istoric», România, dintre toți aliații noștri, e cea care a suferit cel mai mult si  a dat cele mai multe victime, dar a fost cel mai prost tratată, în formă, nu în fond. Consiliul Suprem nu putea, fără a renega principiul său esențial, principiul naționalităților, s-o împiedice să-l aplice , realizându-și unitatea natzionala și recastigandu-și teritoriul. Evidenta dreptate a cauzei sale și presiunea opiniei europene, mișcată de imensitatea sacrificiilor romanesti, au biruit reaua-voință.


Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire

Acest război, zis și «războiul democrațiilor», a ajuns la o pace în esență aristocratică; elaborată și impusă celor mici de catre «Cei cinci mari», o «Pentarhie» democratica, cum fusese numită Sfânta Alianță care, fără să înalțe prea ostentativ steagul democrației, a avut cel puțin meritul să garanteze pacea mai multă vreme. 
Nu s-a ținut deloc seama de angajamentul luat față de România, căreia, pentru a o atrage în război, i s-a promis că va fi tratată pe picior de egalitate cu ceilalți aliați. Eu primeam confidențele lui Brătianu, redevenit președinte al Consiliului de Ministri în decembrie 1918 ale cărui previziuni sumbre asupra acțiunii Celor Cinci mari erau depășite. Doamne, «Câte nerozii! spunea el. N-aș fi crezut niciodată ca avea dreptate».
El numea Consiliul , «Sindicatul suprem al bolșevismului». Rămăsese uimit de ignoranța și de iluziile privitoare la Revoluția Rusă, pe care o compara cu acele săruri care nu se conservă decât într-un flacon negru și se descompun la lumină. Dar lumina inspiră teamă.
Cât despre Pacea de la Versailles, nu se amăgea asupra duratei sale.
El denunța viciul ei capital, contrastul între nimicnicia garanțiilor și severitatea condițiilor, prin această formulă pitorească: «Ghirlande wilsoniene în jurul unor clauze napoleoniene». Variantă a aprecierii rostite de Jacques Bainville asupra unui Tratat «prea blând pentru ceea ce are dur în el». (…) «Nici chiar un măgar nu cade de două ori în aceeași mlaștină !»

Încurajat de atâta indulgență, autointitulatul patriot maghiar, Béla Kuhn a întețit atrocitățile în interior și agresivitatea în exterior. În loc să dea, în numele interesului european, mandat României să distrugă regimul lui sângeros, Consiliul Suprem angajă noi tratative cu Béla Kuhn. El aruncă anatema asupra românilor care, fără să tot aștepte acest mandat, au atacat și au înfrânt armata comunistului Béla Kuhn.
Și atunci, după ce eram cât pe ce să fiu revocat pentru că, împreună cu toți diplomatii aliați, aprobam armistițiul româno-german după trădarea Rusiei, am fost amenințat să fiu revocat pentru că … sprijineam rezistența României față de îndemnurile Consiliului Suprem, care voia să-i impună un armistițiu cu trupele lui Béla Kuhn.

Marele Brătianu, care, trântind ușa, tocmai părăsise Parisul și Conferința de Pace, îl sfătui pe Regele Ferdinand, cum l-am sfătuit și eu, să nu se lase intimidat de amenințările molatice ale Consiliului Suprem și, în ciuda veto-ului acestuia, să salveze România și civilizația secolului XX în această parte a Europei.
Astfel, la 3 august , armata maghiară era complet destructurata, iar vremelnicul comandant comunist Béla Kuhn a fugit la Viena. Principalul său locotenent și călău-șef, Tibor Samuely, și alți „revoluționari bolsevici” au fost măcelăriți de populație, fara ajutorul romanilor

Cand Armata Română, folosind puține gloanțe si evitand distrugerile, ocupă Budapesta sub comanda generalului Moșoiu; acolo se lovi, nu de „rezistentza”, ci (surpinzator?) de ostilitatea șefilor de Misiune italiană și engleză, coloneii Romanelli și Cunningham, primul căutând în Ungaria un aliat împotriva ambițiilor sârbești în Adriatica, al doilea, conform instrucțiunilor premierului britanic Lloyd George, purtându-se, cumva, jignitor cu România, socotita corect, cea mai credincioasă aliată a Franței. (D.D. Rujan)

COMENTARII

  1. Pacat ca pana acum nu prea s-a scris desre acest foarte documentat lider al diplomaiei Aliatilor ,
    intr-un mment crucial pentru Romania
    Nu statea obicine in preajma Marelui Bratianu. Asa da LIBERAL!!!
    De ce n-au fost publicate si in Romania memoriile diplomatice ale acestei minti luminate
    ale Primului Mare Razboi car a „limpezit” Europa? Din prostie ,sau comoditate,ori
    de frica sa nu „deranjam” Germania. carw de cate ori a putut,ne-a calcat pe cap.
    Alianta cu Hitler cel putin, a fost catastrofala
    Prof.Deak Andrei.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.