De ce a venit Roma – stăpâna Lumii – sa cucerească Dacia Felix !?

În legătură cu romanitatea românească, a apărut, mai aproape de zilele noastre, ideea că românii or fi vorbind ei, aşa cum pretind, o limbă romanică, dar asta nu demonstrează şi romanitatea lor etnică, biologică, rasială. Adică românii nu sunt decât urmaşii unor daci sau traci romanizaţi, care au învăţat deci latineşte, şi-au abandonat propria limbă şi au devenit civis romanus numai cu numele, nu şi cu fiinţa, cea de neschimbat! [Cf. Arpad Balogh, Histoire démithifiée (sic!) de la Roumanie,]Paris, 1979: “il ne peut s’agir que d’une continuité linguistique et non raciale“…
Trebuie spus însă că autorii care susţin asemenea teză, maghiari sau nu, nu sunt cu toţii mânaţi de aceleaşi sentimente antiromâneşti.
În mare, ei pun în acelaşi fel problema romanităţii şi la ceilalţi romanici, la celelalte limbi romanice, imaginând procesul romanizării provinciilor în termeni asemănători pentru întreagă Romania. Aceşti termeni sunt net diferiţi de ceea ce îşi închipuiau primii cercetători ai romanităţii, naivi care crezuseră nestrămutat într-un exod de colonişti romani, purtători în lume ai latinităţii.
O asemenea desfăşurare a evenimentelor se consideră azi că intră în contradicţie cu datele istorice şi îndeosebi cu o logică elementară, care se îndoieşte de capacitatea italicilor de a susţine răspândirea limbii latine printr-o expansiune demografică pe măsură. Cu atât mai puţin ar fi avut această capacitate populaţia din Latium, o mână de oameni în comparaţie cu cei care, la începutul secolului al II-lea al erei noastre, erau cuprinşi între hotarele Imperiului Roman şi vorbeau, de bine de rău, latineşte.

Pe scurt, răspândirea limbii latine “nu a rezultat din deplasarea masivă a unor populaţii romane în provincii, ci din învăţarea de către provinciali a limbii latine” (I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 14). Acelaşi autor, exprimând un consens azi unanim printre romanişti, precizează că “pe urmele administraţiei şi armatei romane, limba latină s-a răspândit în noile provincii. Populaţiile cucerite au adoptat-o, ca a doua limbă mai întâi, şi, într-o a doua fază (care n-a mai cuprins întreg teritoriul imperiului) i-au acordat rolul principal în comunicare, părăsindu-şi, încetul cu încetul, limba originară, devenită pentru o bucată de vreme mijloc de înţelegere al unor comunităţi restrânse (locale sau familiale)”.
Încă mai categoric şi mai tranşant este I.I. Russu, considerând că “româna este rezultatul transplantării limbii latine rustice în gura unor populaţii provinciale ce vorbiseră un idiom indo-european unitar”. [8]“În sfârşit – adaugă acelaşi cu referinţă la procesul romanizării în general – se poate imagina că membrii diverselor triburi ale aceleiaşi provincii, ale căror graiuri puteau fi puternic diferenţiate, foloseau cu precădere latina pentru a se înţelege între ei.”

Întâmplări moderne ar fi de natură să ne dea o idee mai clară asupra procesului de romanizare. Se trimite astfel la o observaţie făcută de Antoine Meillet, în timpul primul război mondial, asupra comportamentului lingvistic al unor prizonieri germani în Franţa: întrucât aceştia nu vorbeau germana literară, ci numai graiul dialectal de acasă, se aflau în situaţia de a nu se putea înţelege între ei vorbind nemţeşte. Paradoxul situaţiei îl constituie faptul că, după o şedere de câteva luni în lagărul de prizonieri, aceşti soldaţi germani au învăţat ceva franţuzeşte, ajungând să se înţeleagă între ei mai bine în franceză decât în… germană!

Noi înşine avem cunoştinţă de o altă analogie, propusă de unul dintre cei mai respectabili romanişti, Iorgu Iordan, după care, în provincii, latina s-ar fi aflat în situaţia în care engleza şi franceza continuă să funcţioneze şi azi ca limbi oficiale şi de circulaţie propriu-zisă în fostele colonii, deci după încetarea administraţiei engleze ori franceze şi fără sprijinul unor anglo ori franco-foni nativi, deoarece în conglomeratul de limbi tribale dintre care nici una nu reuşeşte să se impună faţă de celelalte, singura limbă în care aceste triburi se pot înţelege între ele este limba fostei administraţii coloniale. Deci aşa ar sta lucrurile şi pentru Dacia antică, unde coloniştii veniţi “ex toto orbe romano”, fiecare vorbind o altă limbă maternă, împreună cu autohtonii care nici ei nu vorbeau latineşte, s-au putut înţelege între ei vorbind o limbă care nu aparţinea nici unora propriu-zis: limba latină, care a funcţionat aşadar în provinciile Imperiului roman ca limbă “a tuturor şi a nimănui” propriu-zis.

Acest scenariu poate să pară convingător, dar pentru noi el intră în contradicţie cu alte afirmaţii ale celor ce cred în el. Astfel, nu mai departe I. Fischer, adăugând că “limba latină a autohtonilor s-a perfecţionat permanent, abandonându-se treptat deprinderile provinciale de pronunţare (“accentul”), “greşelile” gramaticale provenite din bilingvism, folosirea “incorectă” a cuvintelor şi chiar unele cuvinte provinciale (evident nu cele denumind realităţi strict locale)” ne atrage atenţia, involuntar, asupra unei lacune generale: nu ni se spune cum anume s-a perfecţionat această limbă a autohtonilor, care a fost suportul material (uman, instituţional sau de altă natură) al normei literare, al modelului de limbă latină după care s-au “perfecţionat” autohtonii şi ceilalţi, veniţi din alte provincii. La fel cum nici I.I. Russu nu ne lămureşte ce ar putea, practic, să însemne “transplantarea” limbii latine în “gura” populaţiei autohtone: cum şi, mai ales, prin cine s-a făcut această transplantare? Cu un accent mai mare pus fie pe elementul autohton, fie pe imigraţia din toate colţurile imperiului, ceea ce e comun în ultima vreme tuturor scenariilor imaginate cu privire la romanizarea provinciilor, şi în special a Daciei, este convingerea că la acest proces a participat un număr extrem de mic, neglijabil, de latinofoni autentici, italici sau romani propriu-zişi.

Care este adevărul? Greu de reconstituit apartenenţa etnică a celor ce au participat la colonizarea Daciei, când informaţia explicită se rezumă la două-trei vorbe aruncate de Eutropius, cuvinte care nici pe departe nu au fost concepute astfel încât să poată răspunde clar la întrebările, nenumărate, pe care istoriografia modernă şi le pune în legătură cu evenimentele relatate de obscurul și expeditivul cronicar antic! Dacă ne punem în mod serios problema apartenenţei etnice a celor ce au colonizat Dacia, atunci, înainte de orice, avem a ne lămuri câteva chestiuni preliminare, hotărîtoare în formularea unui răspuns concordant cu datele certe, certificabile ale problemei: realitatea lingvistică, aspectul limbii române ca descendentă a latinei. Este singura realitate certă de la care putem porni!

Astfel, ar fi să ne întrebăm mai întâi în ce măsură cauzele şi motivaţiile războaielor dacice, susţinute de Traian, se regăsesc în evenimentele ce au urmat încheierii acestor războaie. Anume, ce a urmat? În principal trei mari evenimente, “întâmplări”: deposedarea Daciei de fabulosul ei tezaur, transformarea Daciei în provincie romană şi colonizarea ei cu cives romani. Ne putem întreba în ce măsură aceste evenimente reprezintă un scop urmărit de imperialitatea romană? Aşadar, în legătură cu ceea ce ne interesează pe noi, în ce măsură colonizarea Daciei a constituit un obiectiv politic, unul din motivele care au determinat Roma să se angajeze în războaiele cu dacii?Fireşte, îi vom lăsa în primul rând pe istorici să răspundă la această întrebare. Noi ne vom mărgini să vedem în ce fel răspunsurile posibile s-ar lega de chestiunea pusă mai sus în discuţie.

Aşadar, dacă vom constata că romanii, pornind războiul cu dacii, au avut în vedere viitoarea provincie Dacia ca un spaţiu propice unei masive colonizări, asta ce va putea să însemne altceva decât interesul roman de a rezolva astfel, prin colonizarea Daciei, o problemă demografică internă, un excedent de populaţie ivit. Ivit unde? Aceasta este întrebarea cheie! Căci de acolo de unde s-a ivit această problemă demografică, acest excedent demografic, e de bănuit că au provenit cei mai mulți din mulțimea – magnas copias – de coloniști aduși în Dacia! Dacă vom ajunge la concluzia că romanii au făcut un scop din colonizarea Daciei, că vor fi avut de rezolvat astfel o problemă demografică, apoi cel mai probabil e că această problemă se ivise în metropolă, afecta metropola cât de cât, Italia și, cel mai probabil, Roma.

Aşadar, dacă e să vedem în evenimentele ce s-au succedat în Dacia, începând cu angajarea Romei în război şi sfârşind cu masiva colonizare a Daciei, dacă e să vedem în acestea realizarea punct cu punct a unei strategii social-politice a Romei, dacă e să constatăm că nu a fost rodul întâmplării, ci al unui scop bine urmărit, că aducerea unui mare număr de cetăţeni romani în Dacia a fost unul din motivele propriu-zise ale războaielor dacice, atunci, în ordinea logică a lucrurilor, ar fi că în felul acesta Roma a încercat să rezolve o problemă socială, aceea a unui excedent demografic, iar că o asemenea problemă putea să determine politica Romei, angajarea sa în acţiuni militare, numai în măsura în care această chestiune afecta propriu-zis metropola. E greu de imaginat – în ipoteza de mai sus – să fi pornit Traian la război în Dacia,nu pentru imensele ei rezerve de aur,ci pentru a… rezolva un excedent demografic apărut în nordul Africii, bunăoară!…A existat o asemenea problemă la Roma în epoca premergătoare acţiunii militare împotriva Daciei?

Ar trebui să lăsăm istoricilor să dea un răspuns competent acestor întrebări, nutrind speranţa că ele le vor fi stârnit interesul. După cunoştinţele noastre, n-ar fi exclus să se ajungă la o concluzie pozitivă faţă de întrebarea ce ne-o punem. Anume că unul dintre țelurile războaielor dacice a fost si să ofere o soluție unei probleme demografice majore. Emitem această ipoteză pe temeiul următoarelor considerente:
Devenind „stăpâna lumii”, a lumii mediteraneene în orice caz, Roma a dobândit controlul unor surse de aprovizionare impresionante. Grâul din Siria, vestit încă din antichitate, cum vestit este și azi, ajungea la Roma la un preț care curând a făcut ineficientă exploatarea agricolă de acasă, din sudul Italiei îndeosebi. Latifundiile deținute de romani nu mai erau rentabile. S-a ajuns la situația că tot mai mulți dintre marii proprietari au renunțat la agricultură și și-au permis luxul de a lăsa nelucrat pământul, transformându-l astfel în teren de vânătoare! (sic!) Fenomenul este cunoscut datorită lui Pliniu cel Bătrân, care a criticat și a deplâns acest comportament iresponsabil al latifundiarilor: “latifundiile au dus la pieirea Italiei” (latifundia perdiderunt Italiam)…Ca urmare, mulți țărani din Italia nu au mai avut din ce să-și câștige existența! Nu au murit de foame, deoarece aveau cetățenie romană! Detaliu esențial! Erau fiecare civis romanus, ceea ce le asigura o asistență socială din partea Romei, a statului roman, care se obligase prin lege să-și întrețină cetățenii în asemenea situații! Efectul a fost o afluență tot mai mare de italici la Roma!…

Despre această suprapopulare a Romei avem mai multe dovezi, cea mai spectaculoasă fiind cea rămasă de la poetul Horatius. Într-una din poeziile sale satirice, Horațiu își îndeamnă concetățenii romani ca atunci când pleacă de acasă să fie precauți și să bată în poartă!(!) Deci nu când intră, ci când părăsesc incinta să bată în poartă!… Altminteri, exista riscul ca poarta casei, care se deschidea spre exterior, deschizând-o, să lovească pe unul dintre cei care sprijineau zidurile Romei din lipsă de vreo ocupație. Iar indivizii în cauză erau cunoscuți de toată lumea ce scandal făceau când cineva îi deranja în felul acesta! Soluția imaginată de poet: bateți în poartă când vreți să ieșiți din casă…Erau pline ulițele Romei de astfel de indivizi care aglomeraseră Roma în ultimii ani, se plânge poetul, cu 150 de ani înainte de războaiele din Dacia!… Timp în care este de crezut că suprapopularea Romei a crescut, nu a scăzut!…

Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani. Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!… Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales! În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!

De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix? De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix? Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare! În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător! De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți, de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor! Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori. Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?

Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna. Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm. Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze. Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!
Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia? Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională. Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe site-ul Ion Coja.ro în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!) Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia. Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!

În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare: Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?! Dar de această ipoteză ne vom ocupa mai îndeaproape cu altă ocazie!

Prof.univ.dr. Ion Coja

Nota autor
Publicăm  acest text, în care din nou  ne punem mari nădejdi: să-i tempereze pe contestatarii, plătiți sau voluntari, ai romanității noastre. Iar pe specialiștii de bună credință să-i orienteze spre abordarea frontală a întrebării: cât sunt de latini vorbitorii limbilor neo-latine. În rândurile de mai jos propun un criteriu: Limba latină de la baza fiecărei limbi romanice în ce măsură a fost limba maternă a latinofoRilor, a celor care a răsădit limba latină în provinciile imperiului roman. După un asemenea calcul, limba română „stă” foarte bine: a fost neîntrerupt limba maternă a celor care au vorbit-o în Dacia. Această concluzia rezultă din analiza lingvistică direcționată să identifice caracteristicile păstrate de folosirea neîntreruptă ca limbă maternă a unui idiom. În cazul de față, idiomul latin!
Ne arogăm meritul de a fi introdus în discuție această întrebare: ce caractristici ale limbii latine păstrate în limbile romanice ar putea dovedi că latina a fost limba maternă a celor care au transplantat-o în toate colțurile imperiului? (Ion Coja)