De ce o cheamă chiar „Mioritza”, pe nevasta milionarului Videanu, explicata de un academician de pripas?!

Zgomotosul critic, acad.Nicolae Manolescu îmi aduce aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nea Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!”La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi:„Da, domnule ministru, acum, că plec definitiv din Triaj pentru totdeauna, n-aş vrea… să mor înainte de a afla, la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele vreme de 40 de ani?!”

Cam asa explica acad. Niky cum devine chestia cu… balada Miorita de la Bucuresti! I-auzi explicatii:

„Prosperul cioban moldovean ajunge victima rivalităţii mimetice şi ţinta invidiei feroce a doi competitori. Conflictul nu e reglementat legal, căci doar cetatea (şi nu plaiurile) are o judecătorie. Confruntarea se consumă în registrul împăcării metafizice – al reconcilierii cu sine, cu natura şi cu lumea înconjurătoare (Și de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi. – varianta cultă V. Alecsandri). Nu se înregistrează nicio reacţie de indignare, combativitate virilă sau acţiune preventivă. Ciobănaşul mioritic le cere nu rudelor, ci chiar duşmanilor să-l îngroape aproape de stână…Este evident că balada Miorița scoate la iveală sentimente duioase și o mare puritate sufletească: oița e protectoare iar ciobănașul are intuiția transcendenței.

Dar  abia vine anunțul morții și el vede stelele, luna ori nunta cu soarele de pe cer. Lectura mea poate fi revoltătoare dar pleacă de la observația antropologică minimală: de ce nu am încuraja o altă atitudine, mai realistă sau chiar tranzacționistă? De ce nu un cowboy ironic sau un neguțător isteț? La ce bun idolatrizarea păstorului temător? Să ne întrebăm ce înțelege un copil de zece ani când aude prima oară, la gimnaziu, despre Miorița? Dragostea și afecțiunea pentru stăpân sunt naturale. Și un câine ciobănesc are o atitudine protectoare (și mult mai eficientă). Întrebarea cheie este alta: de ce baciul nu vede alt viitor istoric – alegând în schimb raptul cosmic? De ce Miorița nu vine cu soluții?Vedeti cum se explică eşecul construcțiilor noastre politice și debilitatea socială? Nu suntem oare vinovaţi pentru c-am ales mai curând oiţa năzdrăvană în locul curajului şi al simţului pentru dreptate probat de Vitoria Lipan (în Baltagul)?

Mi se pare mai implauzibilă ipoteza unui ciobănaș-partizan angajat în luptă cu Securitatea prin munții Vrancei la 1949-1950. La fel de greu îl vedem pe tânărul baci scandând lozinci anticeauşiste pe străzile din Timișoara la 16 decembrie. În locul libertății, feciorul a ales moartea și aneantizare impersonală. În locul apărării proprietății, flăcăul renunță la luptă. Să ne întrebăm: mai este actuală Miorița dacă vorbim despre viitor? Ce poate fi salvat din această capodoperă literară pentru supraviețuirea României în mileniul III? „Concepţia pastorală despre lume și viață” nu te ajută să evoluezi în cadrele instituţionale ale veacului nostru (cu tot ceea ce înseamnă acțiune, competiție și globalizare). I.C.