De la iubirea aproapelui, prin distanțare socială, la preotul-combinezon!
De când a început pandemia de Covid, Ortodoxia românească trece printr-o perioadă de cumpănă. Ierarhia BOR trebuie să respecte ad litteram restricțiile sau recomandările legale, uneori extrem de exagerate, impuse de către Guvern și autorități în general.
Prinsă în preceptul pericopei evanghelice ”Dați cezarului ce este al cezarului”, structura oficială a BOR riscă să se rupă de marea masă a mirenilor, de aceea mare parte a credincioșilor practicanți, respectând cu exces de zel indicațiile puterii, care nu are niciun inters să existe o biserică puternică, ci eventual una docilă, care să satisfacă interesele oricărei puteri trecătoare pe pământ.
De teama de a nu se mai închide bisericile, ca în perioada stării de urgență, care a lovit duhovnicește și material BOR, ierarhia încearcă prin acest exces de zel de aplicare a restricțiile pandemice să evite o nouă închidere a bisericilor și mănăstirilor.
Participarea la slujbele religioase din bisericile parohiale și mănăstiri, dar mai ales în centrele episcopale a devenit o distopie, o isagogie a unei noi și brave lumi, în care iubirea aproapelui este înlocuită cu distanțarea socială, masca pe figură, refuzul cultului icoanelor de către credincioși pentru a se evita o posibilă infectare cu coronavirus.
Teama pe care o induc tot mai mulți preoți, ierarhi și chiar călugări în rândul credincioșilor poate duce la sminteală, iar direct, ca reacție, la o sensibilă reducere a practicanților la slujbele religioase.
Scăderea enoriașilor la liturghie sau vecernie este vizibilă în rândul credincioșilor ortodocși speriați nu numai de televiziunile și rețelele sociale plătite cu 50 de milioane de euro de Guvern pentru a propaga frica responsabilă față de infectarea cu coronavirus, ci și de excesul unor preoți și ierarhi ai BOR care ducând excesul de resricții la limită îi face pe mulți mireni să evite să mai participe la oficirea cultului.
Creștinismul înseamnă iubirea aproapelui, nu distanțare socială, mângâiere, nu primire glacială. Credinciosul când vine la biserică vrea alinare și mângîiere, nu blagosloveli cu masca pe figură de la doi metri de la un preot care se teme mai mult de boală și moarte, în ciuda a ceea ce propăvăduiește la predică despre Înviere, Judecata de apoi și dragostea mântuitoare.
Destui se smintesc atunci când în loc de iubire primesc …distanțare socială, în loc de un sfat duhovnicesc capătă un dezinfectant, în loc de sărutul icoanelor vindecătoare, un refuz prin montarea unui cordon de distanțiere, în loc de curajul de a înfrunta boala au parte de un discurs teologic, în care frica de moarte prin Covid e mai tare decât Învierea.
Excesele în aplicarea restricțiilor alungă credincioșii din biserici. Biserica înseamnă clerici și mireni. Preoții aseptici, nu numai virusologic, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc au devenit tot mai numeroși.
NU poate exista o preoție asimptomatică a igenolului, ci doar una hristică a dragostei mângâietoare și fără frică de boală și moarte.S-a ajuns în sate din Oltenia, ca preoții să vină la înmormântarea în combinezoane sanitare cu mască chirurgicală profesională și vizetă ca să nu ia Covidul de la mortul din coșciugul sigilat sau de la rudele acestuia.
Unde mai este exemplul preotului curajos de pe vremuri, care din dragoste de semeni împărtășea muribinzii de lepră, ciumă, holeră, gripă spaniolă sau sfârtecați de bombe? Lipsa de curaj și de dragoste în fața semenilor poate fi letală pentru viitorul BOR, iar ierarhii din exces de a face prea des și prea multe plecăciuni mai marilor lumii trecătoare se pot transforma treptat și sigur în cărturarii și fariseii din vremea lui Iisus.
Preotul trebuie să fie un propovăduitor al vieții hristice, al mântuirii și Învierii, nu un martor speriat al Covidului. Dacă creștinul nu-și mai găsește alinare la Biserică, în brațele binecuvântate și curajoase ale preotului fără frică de moarte, atunci unde să-și mai salveze sufletul pe calea mântuirii? Sfântul Sinod ar trebui să de nu numai reguli și restricții în vreme de pandemie, dar și să ofere exemplul evanghelic al curajului în fața bolii sau morții și dragostea față de oameni a Mântuitorului. Biserica înseamnă clerici și mireni.
NU se poate ca mirenii să fie tot mai mult alungați de potirul împărtășaniei dragostei hristice de teama pandemiei sau a guvernului. ”Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” ne-a transmis spre veșnicie Hristos.
Nu putem să fim o turmă mică și fricoasă, doar să dea bine unor vremelnici, pentru a merge, pe alături sau arătură, pe lângă ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” I-aș citi preotului în combinezon cu masca chirurgicală pe figură, ultimul rând din romanul lui Marin Preda: ”Dacă dragoste nu e nimic nu e”.
Dăm cezarului ce este al cezarului, dar nu și spiritul și duhul ortodoxiei, de teama puterii trecătoare, care ne diluează credința. Frica nu a fost niciodată un factor la ortodoxiei și Sfinților Părinți, ci doar curajul, credința și dragostea nebună în Adevăr. Să stai cu mască și mănuși cirurgicale pe sfântul potir induce ideea că nu ai încredere în realitatea vindecătoare și mântuitoare a Trupului și Sângelui lui Hristos.
Nu putem trece de la dragostea aproapelui la distanțare socială, de la epitrahil la combinezonul sanitar. Avem azi de-a face cu o alterare a Ortodoxiei, mai periculoasă ca iconoclasmul din Bizanț. Unde a dispărut curajul mântuitor al preoților români din războaie și închisori?
Ionuț Țene
Sursa: moaraluigelu
