Dimensiuni istorice in studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii, generoase,...

Dimensiuni istorice in studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor!

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul acad. Ion Aurel Pop a exemplificat magistral unde duce …noua  educație de tip …nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.
„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc.

Din pacate, nimeni nu mai citește azi operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. ” Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie.  I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor” și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană.  Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns si mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de… mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita.

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.  Nu știu ce /cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat.  Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu. 
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Acad.Ioan Aurel Pop.

COMENTARII