Dor de Paunescu…
M-am ținut deoparte de Adrian Păunescu. Era prea gălăgios pentru gustul meu! Am asistat și la o „restanță” a sa, cu profesoara Lucia Wald, a venit la examen și până să tragă biletul i-a pus în brațe un volum de versuri, cu dedicație, desigur. N-a mai fost vorba de examen, de materie, de bilete… Doamna Wald a acceptat jocul și nu a intrat în intimitatea examenului… Nu mi-a plăcut stratagema, dar a fost totuși de ținută, nu a căzut în penibil!
Ne-am împrietenit târziu, când în lipsa altui debușeu, am început să scriu la „Flacăra”! Începusem și eu, timid, să sper că lucrurile se pot îndrepta pas cu pas. Revista lui Păunescu era atunci extraordinară! Azi, singura publicație care amintește de „Flacăra” de atunci este „Formula AS”. Deloc întâmplător, Sânziana Pop a fost în echipa lui Adrian Păunescu…
Unii l-au comparat cu Vadim! Total greșit! Adrian Păunescu, aș putea spune, și-a exacerbat starea de normalitate! Repet: și-a exacerbat starea de normalitate! În viața publică, ca editor, ca senator, ca jurnalist, nu l-am pomenit cu nicio meschinărie, cu nicio josnicie! Ținea să aibă dreptate, ceea ce i se și întâmpla foarte des. Când nu, el știa să cedeze cu bucuria că în felul acesta se regăsește de partea adevărului, a dreptății, a binelui! Căci a fost pasionat de aceste repere!
Amintirea cea mai puternică o am de la un moment când Adrian Păunescu a …tăcut. Am reușit să-l pun pe gânduri și să nu scoată o vrobă, el, care era întruchiparea replicii spontane pline de miez. Eram la o ședință a comisiei de cultură din Senat, legislatura 1992-96. A zis el ceva sau ceilalți despre comunism! Nu de bine!… Iar eu, de la celălalt cap al mesei, l-am întrebat: „Domnule Păunescu, dumneata știi de ce a căzut comunismul?” Și am răspuns tot eu: „Pentru că reușise!… Lipsea puțin ca să fie bine!” …M-a privit lung, apoi parcă și-a retras privirile ca să vadă mai bine în interiorul gândurilor, iar a tăcut și ceilalți, aflați de față s-au dat în altă vorbă!… Mi-ar fi plăcut să-mi ceară detalii! Eu însumi amân să le fac publice!… Deh, fiecare cu neputințele sale!
Era pe la mijlocul anilor 80 când mi-a zis: „Domnule Coja, punem pariu că n-ai să scrii niciodată un articol pe care să nu ți-l public?! ” Sensul era că scrie, domnule, articole oricât de îndrăznețe, căci este și pe placul meu să ți le public!… 
Am fost o singură dată la cenaclul „Flacăra”… Nu în epoca sa de glorie, ci cu doi-trei ani înainte de ne părăsi, mult prea devreme, inițiatorul. Eram cu Vieru împreună. În trei am comentat: Adriane, nu-mi place povestea asta a ta cu unde erau românii când Mihai Viteazu a pățit-o! Păi unde erau să fie?! Fiecare pe la casa lui, doar nu-i chemase Vodă și ei au lipsit de la apel!… Păi americanii unde erau când J.F. Kennedy a fost împușcat?!…
Oricât de puține rânduri ar fi cele de față, nu le pot încheia fără să semnalez o trăsătură de caracter pe care Adrian Păunescu o făcea vizibilă mereu: solidaritatea colegială cu ceilalți scriitori! Unde se știa bârfit prostește de mulți dintre ei, ținea să le întindă mâna, uneori ostentativ, deseori pentru a-i ajuta, cum puțini alți confrați au făcut-o! A avut un cult pentru colegialitatea și frățietatea scriitoricească!…
Unii au numit-o generozitate! A fost mai mult! A fost conștiința faptului că am putea face mai mult pentru Țară, pentru Neam, dacă nu ne-am mai da la gioale unii altora!…
Da, în viața literară Adrian Păunescu nu a faultat niciodată!… Dumnezeu să-l odihnească!
N.R.
Multumim d.le prof. Ion Coja!
