După dezastrul de la Mohacs… Ungaria, doar un Pașalâc !

După dezastrul de la Mohacs… Ungaria, doar un Pașalâc !

0 112

Incă dupa dezastrul maghiar din 1526, de la Mohacs, (cand practic din Ungaria mai ramasese doar… Pashalicul de la BUDA ), Curtea de la  Viena înfiinţase asemenea regimente graniceresti în Dalmaţia, Croaţia şi Slovenia — pînă în părţile bănăţene. Ex­perienţa pe care Cancelaria aulica şi comandamen­tele militare o făcuseră vreme de atîtea decenii cu aceste trupe croate şi sîrbeşti — disciplinate, bine instruite şi putînd să cheme sub arme cîte 4.000 de ostaşi fiecare !— condusese şi la concluzia că în timp de război, ele serveau drept ideale unităţi de linia întîi.
In cea de a doua jumătate a secolului XVIII, si­tuaţia politico-militară a eterogenului Imperiu habsburgic se prezenta întrucîtva precară: oştirea , care trecuse prin încercările a două lungi confruntări („Războiul pentru succesiunea la tronul Austriei” şi „Războiul de şapte ani”) trebuia reorganizată şi întărită, iar visteria statului, sleită, cerea grabnice şi radicale măsuri de revigorare. Pe de altă parte, toate puterile europene intraseră într-un adevărat carusel al răsturnării  alianţelor — cele mai multe, conjuncturale — tinzînd să-şi reorienteze busola po­litică. In pofida alianţei cu Franţa (împărăteasa Maria Terezia devenise soacra viitorului Ludovic al XVI-lea — „Felix Austria nube”…), arca Imperiului habsburgic era ameninţată de o adevărată maree tulbure . Prusia se afla angajată din plin pe calea dobîndirii supremaţiei efective în lumea germană: Friedrich al ll-lea — voltaire-ianul — se străduia să obţină alianţa Porţii otomane şi, mai cu seamă  să pună în mişcare către fruntariile Austriei, puhoiul tătarilor din Crimeea.   In aceasta situaţie, Viena decide să creeze noi unitaţi militare la hotarele de est şi sud ale Ardea­lului, alcătuite majoritar , din români şi secui. Militarizarea acestor zone cu populatii bine stabilzate a constituit un proces dificil, complex şi de­seori dureros, cu meandre în parte asemănătoare.
Din capul locului se impune să facem cîteva sublinieri.
Astfel, covîrşitoarea parte a românilor din Principatul Transilvan se zbătea în chingile sclaviei — să-i zicem moderne — iobăgind pe moşiile latifundiarilor un­guri sau   ale cetăţilor săseşti – „Fundus regius” – ori  pe domeniile regelui, (conf. „Regimentele gră­nicereşti din Transilvania”, de Carol Gollner). Nu vom zăbovi asupra detaliilor privitoare la nenumă­ratele zile de robotă şi noianul dărilor care îi stri­veau pe iobagi, învecinîndu-le viaţa cu imagini de infern ; lucrurile sînt prea cunoscute. Nu vom stă­rui – am făcut-o altădată – nici în dreptul nu­meroaselor răscoale ori băjeniri peste munţi, în Mol­dova şi Muntenia. Vom invoca, însă, mărturia lui losif al ll-lea pe care împărăteasa Maria Terezia îi asociase ia tron. (losif ţinea sa treacă, dacă nu putea să fie aievea, drept un suveran luminat, ocrotitor al celor obidiţi…), lată ce scrie acesta ma­mei sale, cu prilejul unei călătorii întreprinse în Transilvania:
„îmi fac datoria de conştiinţa din a arăta ca aceasta ţară, Transilvania, e buna şi frumoasa, însă are nevoie de grabnic ajutor, de reforme radicale,intrucît simple îmbunătăţirii nu mai ajung, mentali­tatea nobililor fiind cu totul viciata… Toti caută doar să-şi păstreze privilegiile şi sa facă ce poftesc cu supuşii lor… Nobilimea maghiara nu se teme de nimic mai mult pe lume decît de ceea ce i-ar putea micşora veniturile sau î-ar limita privilegiile pe care şi Ie extinde (cu drept sau fără drept) atit de de­parte,cat poate  ca sa-i exploateze pe iobagii su­puşi ei.  Iobagul este un fel de rob al domnului său; el nu are pe nimeni care să-l apere şi nici un mijloc de sustinere .De aceea sate întregi sînt pe cale să emigreze în Moldova !”. ( în 1780, losif al II – lea  — influenţat întrucîtva de spiritul enciclope­dist şi înclinat catre unele reforme — face o prima demonstraţie ,refuzînd sa se încoroneze şi ca Rege al Ungariei. Un monarh fără coroana? Oligarhia maghiară îl va batjocori mereu, poreclindu-l „A kalapos kiráiy” — regele cu pălărie).La rîndul sau, Timón Ákos, un competent comen­tator al sălbaticelor legiuiri ale lui Verboczy, ne spune răspicat: „Naţiunea, în sens politic, adică «populus» era formata din nobilime , opusa «piebs» – uiui alcătuit din populaţia exclusa de ia orice drep­turi politice”, (conf. „Magyar Alkotmány — és jog torténet” — „Constituţie maghiară şi istorie a drep­tului” — Budapest, 1903, p. 552).
In deceniul al Vl-lea al secolului XVIII, guverna­tor al Ardealului era contele Kemény Laszlo. El a fost însărcinat de Cancelaria vieneza să înceapă „conscrierea” românilor şi secuilor, în vederea mili­tarizării lor. Dar guvernatorul Kemény eludează dis­poziţiile primite, recurgînd la felurite subterfugii si­tuate în marginea legalităţii — afirmînd, printre al­tele, că o atare măsură poate fi votată numai de către Dieta de la Cluj, dominată de oligarhia ma­ghiară care (ştia prea bine contele-guvernator!) nu va accepta înarmarea satelor de iobagi şi ieşirea acestora, astfel, din starea de semirobie. (Moşierimea ar fi pierdut o mînă de lucru gratuită şi , perspec­tivă care o înfricoşa mai mult, într-o „bună” zi s-ar fi pomenit faţă în faţă cu o oaste de foşti iobagi, înarmaţi cu puşti şi tunuri l Avea şi nobili­mea memoria ei…). Pe lîngă aceasta, contele Ke­mény mai îndrăzneşte să susţină — nu în ultimul rînd şi în numele clasei pe care o reprezintă — că “poporul român nu este fiul acestei patrii, ci numai tolerat, aşadar monarhul nu are dreptul să milita­rizeze acest popor strain.”
Dar, Cancelaria vieneză (înţelegînd din timp că intreaga aristocraţie maghiară, ca şi patriciatul să­sesc, se vor opune creării regimentelor româneşti şi secuieşti) demite pe Kemény, în locul său numind (neîngăduind Dietei să aleagă !) pe generalul baron Nikolaus Adolf von Buccow, în calitate de guver­nator şi totodată de comandant al armatei. Insă von Buccow soseşte în Ardeal cu unele dispoziţiuni şi prerogative care le suplimentează pe cele anteri­oare  ,privitoare la militarizarea românilor si secuilor .
In primul rînd, era vorba de trecerea tuturor viitorilor gră­niceri ortodocsi ,la confesiunea greco-catolică — act excesiv ce se încadra în proiectele pan-catolice ale împărătesei Maria Terezia.
Dacă pînă atunci românii — atraşi în modul cel mai firesc de perspectivele eliberării lor din starea de iobăgie — dăduseră năvală pen­tru a se „conscrie” ca voluntari, acum nu numai că începură să ezite, dar cei mai mulţi depuseră ar­mele şi uniformele care li se şi distribuiseră. Mi­chael Konrad von Heidendorf, în Autobiografia sa (p„ 129) scrie textual: „...Daca ar fi fost nevoie şi daca li s-ar fi permis, toţi iobagii români ar fi de­venit grăniceri”. . Adversarii declaraţi ai militarizării, nobilimea maghiara si cei care urzeau din umbră torpilarea acestei acţiuni, au şti­ut să profite de nefericitele circumstanţe oferite de conflictele interconfesionale ale românilor, („Români se certau şi îşî smulgeau bărbile unii altora din atasament  pentru poveştile religioase ale  călugărilor” — cum se ex­prima Fr. Vanicek în „Specialgeschichte der Militärgrenze,..” — Wien, 1875). Sä nu uitam : spiritul iluminismului nu răzbătuse încă în Ungaria ori în Transilvania.
Pe acest fundal — la urma urmei deplorabil — se creează şi terenul pe care va rodi sămînţa unor neînţelegeri, puse la cale cu premeditare,( le­gate de formula jurămîntului pe drapel) torpiland înfiinţarea regimentelor grănicereşti romane , ce cunoaşte un prolog tragic….  Se disting Ştefan Cutea, un ţăran energic şi curajos din comuna Feldru ,împreună cu sasul lakob Schankebank, mic neguţător. Acestia  dezvăluie public o serie de abuzuri şi fraude comise de magistratura bistriţeană. Iar Ştefan Cutea nu pregetă sä se adreseze şi „Gubernium”-ului de la Sibiu — fără vreun rezultat însă —   fapt ce îl determină pe acesta să ia drumul Vienei. Dru­mul de mai tîrziu al craisorului Horia !
Can­celaria aulică dispune instituirea unei comisii care să investigheze malversaţiunile ale căror victime erau romanii din Valea Rodnei !
Comisia se constituie, dar sub preşedinţia… contelui Bethlen Miklos, unul din­tre cei mai avuţi latifundiari ai epocii. Se încearcă intimidarea românilor iar  Ştefan Cutea — simtind scopul , nedeclarat, al posibilei sale arestări — este citat în mai multe rînduri spre audiere (!). Atunci cînd, în cele din urma, se prezintă, vine însoţit de 100 de bărbaţi înarmaţi şi acceptă să intre în clădirea un­de funcţiona Comisia numai după ce o umileşte: cere doi ostatici care să fie păziţi de „escorta” sa, pînă ce va ieşi el. Atitudinea lui cutezătoare şi fer­mă în sprijinul militarizării sub drapel imperial, si­leşte Comisia sa nu se atingă de nici unul dintre cei 101 bărbaţi...(Vom reveni!)

Sursa: GESTA SICULORUM de istoricul Adrian Hamzea

NICI UN COMENTARIU

Lasa un comentariu