După dezastrul de la Mohacs… Ungaria, doar un Pașalâc !
Incă dupa dezastrul maghiar din 1526, de la Mohacs, (cand practic din Ungaria mai ramasese doar… Pashalicul de la BUDA ), Curtea de la Viena înfiinţase asemenea regimente graniceresti în Dalmaţia, Croaţia şi Slovenia — pînă în părţile bănăţene. Experienţa pe care Cancelaria aulica şi comandamentele militare o făcuseră vreme de atîtea decenii cu aceste trupe croate şi sîrbeşti — disciplinate, bine instruite şi putînd să cheme sub arme cîte 4.000 de ostaşi fiecare !— condusese şi la concluzia că în timp de război, ele serveau drept ideale unităţi de linia întîi.
In cea de a doua jumătate a secolului XVIII, situaţia politico-militară a eterogenului Imperiu habsburgic se prezenta întrucîtva precară: oştirea , care trecuse prin încercările a două lungi confruntări („Războiul pentru succesiunea la tronul Austriei” şi „Războiul de şapte ani”) trebuia reorganizată şi întărită, iar visteria statului, sleită, cerea grabnice şi radicale măsuri de revigorare. Pe de altă parte, toate puterile europene intraseră într-un adevărat carusel al răsturnării alianţelor — cele mai multe, conjuncturale — tinzînd să-şi reorienteze busola politică. In pofida alianţei cu Franţa (împărăteasa Maria Terezia devenise soacra viitorului Ludovic al XVI-lea — „Felix Austria nube”…), arca Imperiului habsburgic era ameninţată de o adevărată maree tulbure . Prusia se afla angajată din plin pe calea dobîndirii supremaţiei efective în lumea germană: Friedrich al ll-lea — voltaire-ianul — se străduia să obţină alianţa Porţii otomane şi, mai cu seamă să pună în mişcare către fruntariile Austriei, puhoiul tătarilor din Crimeea. In aceasta situaţie, Viena decide să creeze noi unitaţi militare la hotarele de est şi sud ale Ardealului, alcătuite majoritar , din români şi secui. Militarizarea acestor zone cu populatii bine stabilzate a constituit un proces dificil, complex şi deseori dureros, cu meandre în parte asemănătoare.
Din capul locului se impune să facem cîteva sublinieri.
Astfel, covîrşitoarea parte a românilor din Principatul Transilvan se zbătea în chingile sclaviei — să-i zicem moderne — iobăgind pe moşiile latifundiarilor unguri sau ale cetăţilor săseşti – „Fundus regius” – ori pe domeniile regelui, (conf. „Regimentele grănicereşti din Transilvania”, de Carol Gollner). Nu vom zăbovi asupra detaliilor privitoare la nenumăratele zile de robotă şi noianul dărilor care îi striveau pe iobagi, învecinîndu-le viaţa cu imagini de infern ; lucrurile sînt prea cunoscute. Nu vom stărui – am făcut-o altădată – nici în dreptul numeroaselor răscoale ori băjeniri peste munţi, în Moldova şi Muntenia. Vom invoca, însă, mărturia lui losif al ll-lea pe care împărăteasa Maria Terezia îi asociase ia tron. (losif ţinea sa treacă, dacă nu putea să fie aievea, drept un suveran luminat, ocrotitor al celor obidiţi…), lată ce scrie acesta mamei sale, cu prilejul unei călătorii întreprinse în Transilvania:
„îmi fac datoria de conştiinţa din a arăta ca aceasta ţară, Transilvania, e buna şi frumoasa, însă are nevoie de grabnic ajutor, de reforme radicale,intrucît simple îmbunătăţirii nu mai ajung, mentalitatea nobililor fiind cu totul viciata… Toti caută doar să-şi păstreze privilegiile şi sa facă ce poftesc cu supuşii lor… Nobilimea maghiara nu se teme de nimic mai mult pe lume decît de ceea ce i-ar putea micşora veniturile sau î-ar limita privilegiile pe care şi Ie extinde (cu drept sau fără drept) atit de departe,cat poate ca sa-i exploateze pe iobagii supuşi ei. Iobagul este un fel de rob al domnului său; el nu are pe nimeni care să-l apere şi nici un mijloc de sustinere .De aceea sate întregi sînt pe cale să emigreze în Moldova !”. ( în 1780, losif al II – lea — influenţat întrucîtva de spiritul enciclopedist şi înclinat catre unele reforme — face o prima demonstraţie ,refuzînd sa se încoroneze şi ca Rege al Ungariei. Un monarh fără coroana? Oligarhia maghiară îl va batjocori mereu, poreclindu-l „A kalapos kiráiy” — regele cu pălărie).La rîndul sau, Timón Ákos, un competent comentator al sălbaticelor legiuiri ale lui Verboczy, ne spune răspicat: „Naţiunea, în sens politic, adică «populus» era formata din nobilime , opusa «piebs» – uiui alcătuit din populaţia exclusa de ia orice drepturi politice”, (conf. „Magyar Alkotmány — és jog torténet” — „Constituţie maghiară şi istorie a dreptului” — Budapest, 1903, p. 552).
In deceniul al Vl-lea al secolului XVIII, guvernator al Ardealului era contele Kemény Laszlo. El a fost însărcinat de Cancelaria vieneza să înceapă „conscrierea” românilor şi secuilor, în vederea militarizării lor. Dar guvernatorul Kemény eludează dispoziţiile primite, recurgînd la felurite subterfugii situate în marginea legalităţii — afirmînd, printre altele, că o atare măsură poate fi votată numai de către Dieta de la Cluj, dominată de oligarhia maghiară care (ştia prea bine contele-guvernator!) nu va accepta înarmarea satelor de iobagi şi ieşirea acestora, astfel, din starea de semirobie. (Moşierimea ar fi pierdut o mînă de lucru gratuită şi , perspectivă care o înfricoşa mai mult, într-o „bună” zi s-ar fi pomenit faţă în faţă cu o oaste de foşti iobagi, înarmaţi cu puşti şi tunuri l Avea şi nobilimea memoria ei…). Pe lîngă aceasta, contele Kemény mai îndrăzneşte să susţină — nu în ultimul rînd şi în numele clasei pe care o reprezintă — că “poporul român nu este fiul acestei patrii, ci numai tolerat, aşadar monarhul nu are dreptul să militarizeze acest popor strain.”
Dar, Cancelaria vieneză (înţelegînd din timp că intreaga aristocraţie maghiară, ca şi patriciatul săsesc, se vor opune creării regimentelor româneşti şi secuieşti) demite pe Kemény, în locul său numind (neîngăduind Dietei să aleagă !) pe generalul baron Nikolaus Adolf von Buccow, în calitate de guvernator şi totodată de comandant al armatei. Insă von Buccow soseşte în Ardeal cu unele dispoziţiuni şi prerogative care le suplimentează pe cele anterioare ,privitoare la militarizarea românilor si secuilor .
In primul rînd, era vorba de trecerea tuturor viitorilor grăniceri ortodocsi ,la confesiunea greco-catolică — act excesiv ce se încadra în proiectele pan-catolice ale împărătesei Maria Terezia.
Dacă pînă atunci românii — atraşi în modul cel mai firesc de perspectivele eliberării lor din starea de iobăgie — dăduseră năvală pentru a se „conscrie” ca voluntari, acum nu numai că începură să ezite, dar cei mai mulţi depuseră armele şi uniformele care li se şi distribuiseră. Michael Konrad von Heidendorf, în Autobiografia sa (p„ 129) scrie textual: „...Daca ar fi fost nevoie şi daca li s-ar fi permis, toţi iobagii români ar fi devenit grăniceri”. . Adversarii declaraţi ai militarizării, nobilimea maghiara si cei care urzeau din umbră torpilarea acestei acţiuni, au ştiut să profite de nefericitele circumstanţe oferite de conflictele interconfesionale ale românilor, („Români se certau şi îşî smulgeau bărbile unii altora din atasament pentru poveştile religioase ale călugărilor” — cum se exprima Fr. Vanicek în „Specialgeschichte der Militärgrenze,..” — Wien, 1875). Sä nu uitam : spiritul iluminismului nu răzbătuse încă în Ungaria ori în Transilvania.
Pe acest fundal — la urma urmei deplorabil — se creează şi terenul pe care va rodi sămînţa unor neînţelegeri, puse la cale cu premeditare,( legate de formula jurămîntului pe drapel) torpiland înfiinţarea regimentelor grănicereşti romane , ce cunoaşte un prolog tragic…. Se disting Ştefan Cutea, un ţăran energic şi curajos din comuna Feldru ,împreună cu sasul lakob Schankebank, mic neguţător. Acestia dezvăluie public o serie de abuzuri şi fraude comise de magistratura bistriţeană. Iar Ştefan Cutea nu pregetă sä se adreseze şi „Gubernium”-ului de la Sibiu — fără vreun rezultat însă — fapt ce îl determină pe acesta să ia drumul Vienei. Drumul de mai tîrziu al craisorului Horia !
Cancelaria aulică dispune instituirea unei comisii care să investigheze malversaţiunile ale căror victime erau romanii din Valea Rodnei !
Comisia se constituie, dar sub preşedinţia… contelui Bethlen Miklos, unul dintre cei mai avuţi latifundiari ai epocii. Se încearcă intimidarea românilor iar Ştefan Cutea — simtind scopul , nedeclarat, al posibilei sale arestări — este citat în mai multe rînduri spre audiere (!). Atunci cînd, în cele din urma, se prezintă, vine însoţit de 100 de bărbaţi înarmaţi şi acceptă să intre în clădirea unde funcţiona Comisia numai după ce o umileşte: cere doi ostatici care să fie păziţi de „escorta” sa, pînă ce va ieşi el. Atitudinea lui cutezătoare şi fermă în sprijinul militarizării sub drapel imperial, sileşte Comisia sa nu se atingă de nici unul dintre cei 101 bărbaţi...(Vom reveni!)
Sursa: GESTA SICULORUM de istoricul Adrian Hamzea
