În ultima noapte a lunii noiembrie începe Anul Nou Dacic.
SANTANDREI, ZEU PAGAN UZURPAT DE IUDEO-CRESTINI!

Sântandrei este o mare divinitate dacică peste care creştinii au suprapus pe „Sfântul Apostol Andrei”. Numele original al zeului uzurpat s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului.
Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.
Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul.
Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion.
Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor.
Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.
La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii iudeo-cre(ş)tine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului.
Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. Lipseşte marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an.
Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.
Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic.
Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan.
Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri.
Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost uzurpaţi de generaţia sfinţilor iudeo-creştini care le-au luat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun).
Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).
Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic.
Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie.
În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor.
Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei.
Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.
Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz.
Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

basarabialiterara.com.