Lipsește Dan Diaconescu ca să condimenteze o campanie electorală anostă

Președintele Iohannis e bântuit de istoria funestă a etniei sale. Delirează cu voce tare despre războaie, pogromuri, epurare politică. Vrea exterminarea PSD-ului și, prin extensie, a pesediștilor.
Mesajele lui de campanie dezvăluie deșertăciune și deșert, un relief interior arid, în care nu crește nimic altceva decât ură. Ură din care răzbate sulf, emanat prin toți porii, sulful unei dorințe irepresibile de răzbunare.

A fost la solar. Ni se înfățișează bronzat în ultimele apariții. Probabil crede că-l pune în valoare  această daurire la bec. Mie mi s-a părut că-i face mai lucitoare transpirația de hăitaș. Căci nimic altceva nu reușește cu hăuliturile lui antipesediste decât să arate cu sadism spre două milioane de români pe post de vânat și să-și asmută dulăii cu epoleți pe sub sacouri întru masacrarea acestora.

Vânatul e un sport considerat aristocratic. Doar că, din ce în ce mai mult, a încăput pe mâna hahalerelor. Beția sentimentului că ai drept de viață și de moarte asupra unor ființe vii le ia mințile  celor ce-și pot permite și-și oferă cu polonicul, fără minimă autocenzură, un astfel de drog. Și, în general, și-l permit îmbogățiții peste noapte, împătimiții de putere fără merit și cei slabi de înger și de glagorie.

Sânge de pesediști!
O armată de demenți s-a strâns în jurul lui Klaus Iohannis simțind miros de sânge.  Sânge de pesediști! Ei, armata de demenți, se cred vânători aristocrați și se împăunează cu asta. Deși, în realitate, sunt doar niște hingheri avizi de parvenire în trecutul cărora nu se poate găsi nimic nobil.
A fost la solar și a început să se îmbrace ca un playboy: sacou cambrat, pantaloni albi, ochelari negri cu lentile – oglindă, pantofi din piele de căprioară, alură de gangster.
E foarte sigur de victoria lui la prezidențiale. Încalcă deciziile CCR cu o neteamă și aroganță olimpiene. Toate-i merg din plin: demisia lui Felix Bănilă, moțiunea de cenzură, sondajele de opinie, apatia socială. L-a rezolvat și pe tupeistul Barna, finala cu Viorica Dăncilă se anunță ca un simplu galop de sănătate, dinspre partea lui Trump nu e deranjat nici cu o aluzie, darămite cu anunțatele dezvăluiri ale lui Giuliani.
Omul trăiește un extaz al autocontemplării, un apogeu al împlinirilor personale. Se și vede beatificat în secunda imediat următoare răposării, deși începe să se îndoiască, întărit de atâtea succese picate din cer în ultima vreme, că va răposa vreodată.

Gargară fără pioneze
Mă amuz ascultând vocile demenței dedate la vocalize de diplomație armonizatoare. CTP, Rareș Bogdan, Ludovic Orban, acești turbați cu spume verzi ai antipesedismului, ai antipenalismului, ai antisecurismului și-au scos brusc piunezele din gargară și și-au catifelat mesajele spre diavolii trecutului lor apropiat, doar-doar i-or converti la interesul imediat al lui Iohannis: instalarea unui guvern Orban.
Plecăciuni către Pro România, coșuri cu daruri rituale către PMP, lingușeli internaționaliste către UDMR, pe scurt prostituare pentru instalare.

„Elogiații” l-au facut praf
Cu Barna nici nu a fost nevoie să se întrebuințeze prea mult ca să-i sucească mâna la spate și să-l îngenuncheze cu fruntea la pământ. Au mizat pe efectul anchetei Rise Project, scoasă la țanc și metamorfozată rapid în anchetă DNA, apoi într-o pisică neagră care doar ce și-a arătat puțin ghearele ca să li s-au și muiat genunchii intransigenților useriști și candidatului lor la președinție.
Barna, în panica lui de împărat fără haine, a crezut că se scoate cu vechea rețetă, arătând cu degetul către PSD, Viorica Dăncilă și DLAF. Când, de fapt, cei care l-au despuiat oferindu-l oprobriului public erau exact elogiații lui de până mai ieri, hingherii lui Iohannis.
Distracția oferită de bâjbâielile iohanisto – peneliste este mult peste așteptări. Cu tușe groase de caricatură și grotesc, cu un Prelipceanu devenit exoftalmic de atâta exasperare anti useristă, cu o Denis Rifai mai decoltată ca de obicei ca să nu se sufoce în propriile contradicții, cu un Andrei Caramitru mai dezlănțuit în a sfâșia tot ce urăște decât ciobăneștii de stână când simt miros de lup prin preajmă.

Spectacolul e total, și m-a făcut să-mi fie dor de Dan Diaconescu. Cum ar mai fi descris el hormonii românilor în acțiune. Ce gale de box politic ar mai fi organizat el în discretu-i studio. Cum ar mai fi disecat el, pe înțelesul agricultorului cu adidași și al precupeței cu extensii de păr, unghii și sprâncene, dedesubturile și îmbârligăturile politichiei dâmbovițene.
Da! Acest președinte vilegiaturist, acești politicieni gazoși ce iau forma oricărui vas dispus să-i conserve, merită un DD care să-i mediatizeze cu geniu caragialesc.

Mi-e dor de Dan Diaconescu!
Mi-e dor de acest Tarantino caracalean al faptului divers și al prostului gust ridicat la rang de virtute. Mi-e dor de acest alchimist ingenios care a descoperit secretul fabricării senzaționalului zilnic din ciondăneli de mahala. Parcurgem o etapă de disoluție comică. Ne ducem pe copcă, dar,cel puțin, ne amuzăm.
Tipic românesc! Facem haz de necaz! Ce altceva am putea face cu un președinte ca Iohannis și cu un premier ca Orban? De-asta spun: doar Tarantino caracalean ne lipsește ca spectacolul să fie apoteotic.

Contele de Saint Germain

Share on Facebook

Tweet

Follow us