Mărturii cutremurătoare ale participanţilor la Revolta anti-comunistă de la Braşov din 1987 (II)

Pe 15 noiembrie 1987, peste 10.000 de brasoveni au protestat la dresa regimului comunist. Flacara protestului a fost un grup de circa 400 de muncitori de la Steagul Rosu, nemultumiti ca nu isi primisera salariile. A doua zi dupa protest, zeci de manifestanti au fost reţinuţi. După o judecată publică sumară, aceştia au fost deportaţi în localităţi îndepartate. Sancţiunea s-a răsfrânt şi asupra rudelor celor judecati. Cu ajutorul unor membrii ai Asociaţiei ,,15 noiembrie ‘87″ am reusit sa găsim marturii ale soţiilor, fraţilor sau copiilor celor deportati. Vă oferim in continuare o parte dintre aceste marturii.

Aureliu Bejenariu: „La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi”.
Aureliu Bejenariu, fratele unuia dintre deportatii din 1987, a rememorat momentul de acum 20 de ani. „Pe 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data aceasta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie”. I-am spus ca stim si noi proverbe. Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou acest Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc nici un dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: „Du-te acasa, continuam noi greva”. Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem. Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau. Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. Pe 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani.”

Ancuta Duduc: ,,Am fost anticomunisti de mici”.
Ancuta Duduc era pioniera cand tatal ei a iesit in strada. „Atunci cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde este tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare. Cand l-au arestat si pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos. N-avea voie sa vina nimeni in vizita la noi. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pagube. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator. Mama a avut o depresie cand l-au luat si pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici.”

Angelica Vieru:  ,,Era in stare sa mearga oriunde numai să se faca bine”.
Angelica Vieru este sotia altui deportat dupa revolta din Brasov. „In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6, am mers impreuna la sectia de votare de la scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu trei camere de la uzina. Nu trebuia sa faci „figuri” cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii, fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. si noi trebuia sa primim apartament. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: „E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consilul Popular”. Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori. Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, iar cand am venit acasa l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat. Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea. Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat „carnetul” si ca o sa fie si el ridicat, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: „Ce faci?”, si mi-a spus: „Nimic, nu mi-e somn!”. Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata, am gasit un bilet in care scria catre colegii lui ca l-ar fi parat cineva c-ar fi fost si el acolo. Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit. Seara am mers la vecinii mei si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-0.00, au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic. Am fost atunci, joi, la Militie, sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza si, cand le-am spus, mi-au raspuns: „Mergeti acasa ca o sa vina!”. Dupa circa o saptamana, a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: „Este la noi si peste cateva zile vine acasa”. L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci. Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital. In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutat de vecinii de pe scara, de colegii lui si ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara, sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: „Asa murdar ai fost la spital?” – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma. Dupa procesul de la clubul uzinei, a venit acasa bucuros, spunandu-mi ca a fost condamnat la un an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad. La doua-trei zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la „Prestari servicii”. Ii era tare dor de mine si de copii. La inceputul lui ianuarie ‘88, mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala. El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: „S-ar putea sa am cancer”. Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac. Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare, ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri. Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce, pana la lacrimi. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nici o speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult. A murit in data de 5 septembrie.” z

Marius Boeriu: ,,Am fugit acasa de Revelion”
Marius Boeriu era angajat la Sectia 440 din uzina Steagul Rosu, unde a inceput revolta brasovenilor in noiembrie 1987. Desi recunoaste ca principala problema de atunci o reprezentau intarzierile salariale si lipsa produselor de baza, el spune ca discutiile dintre protestatari au ajuns la discutii privind „originea raului”, respectiv „regimul comunist”. A iesit pe strada, a protestat si a fost mutat disciplinar la Piatra Neamt, ca muncitor necalificat la Intreprinderea Mecanica Ceahlaul. A fost mutat din locuinta sa intr-un camin de nefamilisti. Cu umor, spune: „Aveam de toate. Nu stiam la vremea respectiva, am vazut cand am obtinut dosarul meu de la CNSAS ca aveam nu doar lumina, ci si mijloace de interceptare puse de Securitate in camera.

Am aflat ca acestia erau foarte bine informati despre activitatea mea. Daca reuseam sa-mi fac un amic in noua zona, acestuia i se faceau adrese pentru a deveni turnator la Securitate. Nici unul dintre acesti «prieteni» de acolo nu mi-a spus, dar am aflat acum ca, de obicei, cei cu care mancam, mergeam la pescuit sau la o bere faceau note informative la adresa mea. Asta dupa ce, initial, nimeni nu statea de vorba cu mine. Cand am ajuns la Piatra Neamt, in caminul unde am stat au venit niste mascati de la USLA si i-au batut bine pe cei mai tari de acolo, spunandu-le apoi ca nimeni nu are voie sa vorbeasca cu noul venit. Din acest motiv, desi toata lumea ma privea cu suspiciune, nimeni, luni de zile, nu mi-a adresat un cuvant. Va spun sincer, cand am fost prima data in oras sa-mi cumpar ceva de la o alimentara, nimeni nu a indraznit sa-mi spuna unde se afla cel mai apropiat magazin. La locul de munca, maistrul a crezut initial ca sunt un om al Securitatii, infiltrat la ei, si ma primea cu «Sa traiti, tovarasu’ Boeriu». «Tovarasul» Boeriu si-a petrecut o luna in beciurile Securitatii. Am fost batut acolo. Dupa momentul deportarii, eu nu aveam voie sa parasesc localitatea. De mine se ocupa un ofiter de Militie, Grecu Emil, si un colonel de la Securitate, Nita si nu mai stiu cum. In fiecare marti si joi, eu trebuia sa merg la Militie si sa semnez o condica de prezenta, iar apoi sa spun unde am fost si ce am vorbit sau facut. Numai ca inainte de Revelionul din ‘88 am fugit la parinti. Doua dube de militieni m-au cautat, numai ca trenul meu intarziase si am luat altul, care ocolea. Nu mi s-a intamplat nimic cand m-am intors. si stiti de ce? Pentru ca celor de la Securitate le-a fost frica sa raporteze la Bucuresti disparitia mea, stiau ca ii vor da afara”.

Danuţ Iacob: Luna de miere in beciurile Securitatii
Danut Iacob avea la acel moment 19 ani. Era proaspat angajat la uzina Steagul Rosu si se casatorise pe 29 octombrie. Isi aduce aminte de acest fapt cu atat mai mult cu cat, asa cum recunoaste, „am facut luna de miere in puscarie”. Mai mult, spune el, ,,sotia a fost presata sa divorteze de mine pentru ca nu sunt un element de baza al societatii, ci un recalcitrant. Cum aceasta a refuzat, a fost detasata pe santierul de la Calimanesti, unde am fost trimis si ca muncitor necalificat dupa aproape un an de zile, timp in care nu am apucat sa o vad”. Supararea lui cea mai mare este faptul ca unii dintre cei care l-au acuzat atunci sunt astazi patroni ai unor ramasite din uzina brasoveana unde lucra, in timp ce el a ajuns sa-si faca, dupa ani de zile de munca, o firma de constructii in Spania, unde a fost nevoit sa emigreze. „Acum, am cu varul meu o firma mica de constructii in Spania. De fapt, ajunsesem somer in Romania si am avut noroc cu varul meu, care plecase acolo inaintea mea. Dar imi aduc aminte cu neplacere de faptul ca, la procesul nostru, reprezentantii PCR care stateau in stanga – noi, inculpatii, eram in dreapta completului care ne judeca – cereau condamnarea noastra la moarte. Asa cum era prim-secretarul Preoteasa sau inginerul Anghel Ioan, ajuns apoi director la Roman.” Anghel Ioan este in prezent unul dintre patronii firmei PREMS din Brasov. Ca si alti colegi ai sai, Iacob spune ca, dintre cei ce l-au filat apoi, unii au avut comportament uman. „Eram urmarit periodic de locotenentul de militie State si de un capitan de Securitate, numit Mandoc. Trebuia sa le fac rapoarte de activitate zilnic. Dupa un an si jumatate de deportare, acestia au hotarat, de comun acord, sa ma lase sa-mi vad parintii. Mai mult, cel de la Militie mi-a imprumutat niste bani, singura conditie fiind aceea sa vin la timp inapoi. Nici unul nu i-a raportat conducatorului Securitatii de acolo, unul Pasariu, lipsa mea timp de cateva zile.”

Niculescu Marius: ,,Am fost indoctrinat”
Niculescu Marius era proaspat inginer la Steagul Rosu. „Am fost soim al patriei, pionier, utecist, tanar membru de partid. Am fost indoctrinat pana cand am luat apararea colegilor mei si am protestat alaturi de ei. Cand am fost arestat, mi s-a spus oficial de catre anchetatori: Tu nu mai faci parte din societatea asta. Era unul, Sorin, sef PCR pe sectie, care a cerut expres condamnarea noastra la moarte. Nu s-a intamplat acest lucru, dar a doua zi el a fost avansat la judet. Ca politruc. Acum, am inteles ca are afaceri cu terenuri prin Banat.” Ca oricare dintre cei deportati, el s-a gandit mai ales la familie: „Familia mea a fost distrusa. Am plecat a doua zi dimineata, m-au arestat si apoi m-au vazut dupa trei saptamani. si, la ce bine aratam, m-au recunoscut cu greu. Eram casatorit de o luna, iar sotia nu credea ca sunt eu cel care m-am intors din beciurile Securitatii. Am stat putin acasa si am fost deportat. Securitatea ne-a scos in afara legii, in afara societatii, eram paria pentru ca eram 15 noiembrist. Noi si familiile noastre”. La o zi dupa venirea acasa, Marius a fost trimis ca muncitor necalificat la o uzina din Botosani. „Mi s-a interzis parasirea localitatii pe termen nelimitat. Am fost urmarit mereu de doi securisti si de niste militeni. In fiecare joi, mergeam la sediul Securitatii si dadeam rapoarte. Cei doi securisti primeau bonusuri consistente doar ca ma urmareau. Va spun sincer, nu stiu ce s-a ales de ei, desi decent era sa-si traga fiecare un glont in cap. Relatia cu statul era una opresiva. La Electrocontact, muncitorii, inginerii m-au protejat. Ei spuneau: «Baiatul asta a facut ceva, ceva ce as face si eu daca as avea mai mult curaj». Tocmai de aceea, cu acordul colegilor, la doua-trei luni fugeam la Brasov. Colegii, chiar si cei din conducere, minteau Securitatea ca as fi prin fabrica. In acest timp imi faceau norma. Un strungar de acolo ma tinea la el acasa pana mi-am gasit o gazda, sa nu stau la nefamilisti. Apoi, un alt coleg, Cristian Radovici, m-a tinut la el acasa, desi baietii de la Securitate il amenintau ca va avea probleme la serviciu. Fata de alti prieteni deportati in zone mai izolate, eu am avut noroc.”

Iulian Rinder

Share on Facebook

Tweet

Follow us