Nevoia de senzațional la români
Am simțit că se întâmplă ceva când soția mea a încercat să facă check-in-ul de la hotel, pe calculator. Respectivul zbor de la Paris spre București, de luni 20 mai 2019, nu figura pe lista TAROM de făcut check-in-ul prin Internet. Straniu!
La aeroport, la depunerea bagajelor pentru cală, altă ciudățenie: ni s-au eliberat bilete fără loc. „O să vi se precizeze locurile la îmbarcare, de către personalul TAROM” ne-a informat franțuzoiaica de la ghișeul terminalului 2E de la CDG. „Poate mai este vreun loc liber la „picioare lungi” – am îndrăznit eu. „Cereți la îmbarcare – mi s-a sugerat cu amabilitate. Se pare că mai e unul singur”!
Și unul a și fost. Pe care l-am primit eu, în zona ușilor pentru situații de urgență de la mijlocul avionului. Soția mea a fost dirijată undeva spre coada avionului. Cineva a avertizat-o: „o să-i țineți companie lui Mazăre”.
Atunci am înțeles de ce toți în jurul meu își lungeau gâturile să privească spre un loc anume, și șușoteau. Am privit și eu într-acolo. Ultimele scaune din avion. Trei în stânga (cum stăteam eu, cu spatele la cabina piloților), siguri polițiști. Iar în dreapta, lipit de hublou, dar cu capul ridicat, parcă încercând să găsească pe cineva din priviri, Radu Mazăre. În dreapta lui un alt polițist. Iar pe scaunul din fața sa cine tocmai se instala? Soția mea.
Înainte de decolare, când uitasem de scena pe care abia v-am descris-o și deschisesem San Antonio – ul ales pentru voiajul ăsta, o văd pe soția mea însoțită de un stewart, străbătând sprintenă culoarul în sens invers și anunțându-mă că e mutată la VIP. Mai târziu, acasă, mi-a povestit că la VIP a fost tratată cu multă galanterie, cu whisky și dulciuri care nu apăreau în meniul standard, ba chiar că a primit o sticluță de whisky și „pentru soț” care, săracul, … mă înțelegeți!
Tot zborul cei din jurul meu nu au discutat decât despre Mazăre. Ce privire tristă are, dacă i-au pus sau nu cătușe, cât a putut fi de fraier să se refugieze într-un loc din care, iată, a fost extrădat cu o urgență mai mult decât suspectă, cum va fi plin de reporteri pe Otopeni și tot d-astea.
Nu știu dece, am aterizat la destinație cu peste o jumătate de oră întârziere. Unii spun că ar fi fost furtună, eu nu am văzut și nu am simțit nimic de felul ăsta. Avionul a fost parcat undeva departe de clădirea aeroportului, deși, în mod normal, TAROM are regim privilegiat, își evacuează pasagerii prin burduf. De data asta am fost transbordați cu autobuzul, și, o ultimă ciudățenie, când am ajuns la banda pentru bagaje nu a trebuit să așteptăm deloc. Geamantanele noastre erau deja sosite.
Apoi au urmat două mici momente de glorie pentru soția mea.
Primul: când și-a deschis telefonul. Au asaltat-o, brusc, mesajele de la cunoscuți: te-au dat la televizor, te-au dat la televizor. Cineva filmase și trimisese la televiziuni câteva secvențe cu Radu Mazăre în avion tocmai în minutele acelea cât ea stătuse pe scaunul din fața lui. A fost deajuns.
Al doilea: când am ieșit în holul de așteptare al aeroportului. Nu știu dacă armata de reporteri prezentă acolo a recunoscut-o ca fiind persoana din filmulețul făcut în avion, dar cert este că a fost într-o clipă înconjurată de microfoane: l-ați văzut? era trist? avea cătușe? a zis ceva?
Eu am dispărut cât am putut de repede și discret spre automatul de apelat taxiuri. Îndată însă ce am ajuns acasă am putut să văd la televizor ceea ce pierdusem în direct.
Câtă nevoie de senzațional la dragii noștri conaționali! O ține de latinitate? De balcanism? Sau de o patimă înăscută pentu dramatism?
De-abia aștept să treacă săptămâna asta și să ne eliberăm de circul campaniei electorale.
Mai avem câteva zile și vom putea din nou respira normal. Și analiza, la rece, cât a fost minciună și cât prostie în dezlănțuirea absolut dementă a unor politicieni care, chipurile, ar trebui să fie echilibrați și să ne ferească de rele.
