Preşedintele Academiei Române, Aurel Pop – Ce trebuie făcut în învățămîntul românesc

Disciplinele vechi sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline.
O a doua deficiență este instabilitatea planurilor de învățământ și a programelor școlare. Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi absolut necesare azi în educație (drepturile copilului, cunoștințe de sănătate, cunoștințe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educație juridică. Fals și greșit!
Ca să facem asta, trebuie sa scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie și să predăm două semestre elevilor despre legislație, să le dăm câte cel puțin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conținuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoștințe, utile de predat la dirigenție sau drept capitole în alte materii.

Cu profesori slabi și mediocri scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri.
O a treia carență, este supraîncărcarea materiei. Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiștilor buni de învățământ, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, abandonul școlar la țară, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere” supradotate etc.
Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul e catastrofal!
În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându- i.

Finanțarea defectuoasă, pe student-echivalent și nu pe criterii de calitate.
Nici în ceea ce privește școala superioară, nu stăm mai bine! De la „fabricile de diplome”, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor, avem de toate și în universități. Cel mai grav lucru în școala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare și de recunoaștere a calității, competiției și performanței.
Domnește un egalitarism periculos, care nu era așa nici măcar în regimul comunist. Universitățile sunt egale, indiferent că au 50.000 de studenți sau 1.000 de studenți, indiferent că se situează pe locul 500 sau pe locul 20.000 în lume, indiferent că au savanți cu articole publicate în revista „Nature” sau numai în ziare județene. Ba, cele performante sunt câteodată lăsate deoparte la rectificările de buget, pe motiv că „au bani”, ca să fie „ajutate” universități slabe, fără nicio perspectivă, în acord cu un principiu colectivist păgubos. Legată de acest egalitarism este finanțarea defectuoasă, pe student-echivalent și nu pe criterii de calitate. Ca urmare, universitățile fug după studenți, nu după profesori și cercetători de marcă.

Universităţile din România au nevoie de ierarhizare şi clasificare.
În România sunt circa 100 de universități. Multe sau puține, asta e altă problemă! Să luăm cele circa 50 de universități de stat. Toate sunt la fel, în loc să fie ierarhizate. Prin ierarhizare, eu înțeleg împărțirea lor, în categorii, după capacități: unele care să ofere numai pregătire la nivel licență; altele la nivel licență și masterat, iar altele, de înaltă performanță, la nivel licență, masterat și doctorat.
Cele de nivel licență ar trebui sa fie de interes local și să fie susținute financiar de consiliile locale și județene; cele mijlocii ar trebui sa fie de nivel regional, susținute de regiunile de dezvoltare și numai cele naționale să fie alimentate de la buget. După ierarhizare, am avea nevoie de clasificare. Este absolut necesar să știm periodic cu cine lucrăm, care sunt cele mai bune universități și de ce. De exemplu, în funcție de cinci criterii mari, să știm care sunt primele cinci universități, în ordine, pe fiecare domeniu și care sunt primele universități, indiferent de domeniu, în România.
Noi știm, firește, care sunt, dar faptul nu este oficial. Dacă examinăm ranking-urile (clasamentele) internaționale recunoscute din ultimii cinci ani, constatăm că în acestea intră întotdeauna doar 4-5 universități românești: Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (U.B.B.), Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea Politehnica din București. Iar finanțările ar trebui făcute, firește, în funcție de aceste criterii de calitate.

Pentru majoritatea decidenților politici educația este o anexă supărătoare și o apăsare la buget.
Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.

Avem şefi de stat care au afirmat că detestă școala, avem prim-miniștri și miniștri plagiatori, lideri de opinie agramați și „celebrități” care ascultă numai manele.
Numărul studenților a scăzut aproape la jumătate în mai puțin de zece ani, iar cauzele sunt mai multe. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții.
Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte? A scăzut numărul studenților și pentru că s-a mai tăiat din avântul unor „fabrici de diplome”, unor universități private, care scoteau absolvenți pe bandă rulantă.
În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizați indivizi fără nicio școală și fără cultură, ajunși milionari, ajunși senatori și parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu șefi de stat care au afirmat că detestă școala, cu prim-miniștri și miniștri plagiatori, cu lideri de opinie agramați și cu „celebrități” care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de studenți?!

Am urmat orbește directivele europene și ne-am tot umilit. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români.
Din păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de-a lungul timpului, supuși altora și ne-am obișnuit, poate, cu acest statut de ascultare și când trebuie și când nu trebuie. Noi am urmat de multe ori orbește directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităților etc. și ne-am tot umilit, cu speranța că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându- ne europeni deplini.
Azi, ce vedem pe scena europeană? Vedem cum se afirmă plenar vechile orgolii naționale, vechile idei de suveranitate națională, egoismele etnice, cum renaște ura față de străini, cum înfloresc prejudecățile etno-lingvistice etc. Iar noi, defazați ca mai întotdeauna, vrem să „modernizăm” școala românească renunțând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obținem ce? Nu putem obține astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, ușor de manipulat.
Cel mai bine se poate învăța ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăța ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții. Europa este formată din identități naționale, iar popoarele importante din Europa (cele care sunt luate în seamă și respectate) au identități puternice, bine afirmate și cunoscute de toți.

Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri…
Există o orientare europeană de aliniere la un anumit standard, de uniformizare, de comunizare a individului – prin educație. Această orientare – cel puțin pentru moment – cred că a dat greș. Am participat și eu la elaborarea unui așa-numit manual unic de cetățenie europeană. Nu a ieșit nimic! Cred că metodele nu sunt bune, nu avem o metodologie general acceptată, nu știm încă nici ce vrem exact sau ne imaginăm că elevii sunt din plastilină și că le putem da ce forme vrem. Pe de altă parte, eu cred că diversitatea este o mare bogăție, care trebuie perpetuată, îmbogățită și stimulată. Uniformizări forțate au aplicat doar regimurile totalitare și nu au reușit să creeze decât monștri. Cred că ideile generale europene se pot promova prin educație, dar cu condiția menținerii echilibrului dintre specificul local (național) și cel european.
„Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri…”

Lipsa de educație creează monștri!
Pentru o mai bună funcționare a sistemului de învățământ este imperios necesară implementarea unor măsuri. Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la școală, așa cum prevede legea, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinților, a tutorilor etc. Lipsa de educație creează monștri! Ar trebui simplificate planurile de învățământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experiența umană, dar cu multe conținuturi din programele analitice primenite mereu.
Mai bine puțin și sigur sau bine însușit, decât mult și nereceptat. În învățământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înțeleg, este perfect; restul să facă meditații ori să rămână de căruță!”. Se mai aud și astfel de remarci. Disciplinele ar trebui să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea și notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câștigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale și umaniste trebuie întărită.
Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameniroboți pentru mileniul trei. De exemplu, la limba și literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învață locul ființei umane și al colectivităților umane pe acest pământ și în România. Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români și nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpați și la Nistru și nu în nordul Africii, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri, de ce spațiul lor este „mioritic” sau de ce este anumit „picior de plai” și „gură de rai”!
Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg.

Adaptare după dialogul Acad. Ioan-Aurel Pop – Florian Saiu[1]