Ungurii nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 ? Ei vor...

Ungurii nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 ? Ei vor să comemoreze?!! In logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018! Vom aborda si noi drapele negre!

Profesorul Ioan Aurel Pop este Rectorul celei mai bine cotate instituții de învățământ superior din România, Universitatea Babeș-Bolyai, Scrie Wikipedia ca Profesorul a fost…la doar 50 de ani cel mai tânăr membru al Academiei Române,dar dupa inca un deceniu este socotit unul dintre marii istorici ai Țării, o voce lucidă  prin care parcă auzim cuvântul conștiinței noastre cele mai bune.

Conform unui proiect cel putin nepotrivit de programă școlară„în ciclul gimnazial istoria își asumă formarea unor mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naționalism, de formare de stereotipii și xenofobie.” În egală măsură, se urmărește ca aceeași disciplină „să stimuleze asumarea multiculturalității și multiperspectivității”. Cum am putea prezenta incursiunile lui Mihai Viteazul în Sudul Dunării, dintr-o perspectivă multiculturală? Cum am putea prezenta în condiții de multiculturalism – fără să facem procese de intenție lui Ștefan cel Mare, Vlad Tepes sau Mircea cel Batran, de pildă – in istoria Țărilor Române, în condițiile în care capitulațiile încheiate de domnitorii noștri urmăreau tocmai protejarea spațiului de influența culturii și religiei islamice?Trendul european și chiar mondial era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaționalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzați de naționalism, antisemitism, xenofobie, încât unii nestiutori puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie. Așa că am ajuns să ne tot punem cenușă în cap , cu speranța că doar-doar vom fi… iertați pentru toate, pentru cele făcute și pentru cele nefăcute.Cum sa percepem azi asemenea „nastusnicii” de interpretare a evenimentelor istorice pana si intr-o  Programa scolara care este o mostră de „suflat și în iaurt”La asemenea nedumeriri a fos invitat sa raspunda Academician profesor Ioan Aurel Pop, o mare oconstiintza  civica , intr-o perioada contemporana confuza

„Vă dați seama, ca și mine, că nu trebuie „proclamate” asemenea principii, ci trebuie respectate tacit… Cine și de ce ar putea pune în manuale, în România actuală, „forme de naționalism și de „xenofobie”? Mai ales că, vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români . Suntem europeni și basta! Majoritatea analiștilor, formatorilor de opinie, invitaților de serviciu pe platouri Tv , eseiștilor etc. nu fac distincție între națiune și național, patriotism, naționalism, xenofobie, șovinism. Or, definițiile sunt simple, ca la școală: patriotul este cel care-și iubește locul de naștere, al lui, al părinților și bunicilor etc. (dacă ele concordă) și nu cel care urăște patriile altora; națiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniți prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiții etc. (sau măcar prin unele din acestea); toți oamenii din lume trăiesc uniți în comunități, fiindcă omul e o ființă socială; spirit național înseamnă cultivarea identității etnice proprii, în rând și împreună cu identitățile altora; naționalism înseamnă glorificarea propriei națiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora; xenofobia este ura față de străini, față de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; șovinismul marchează ideologia vrăjmășiei dintre popoare și națiuni și a superiorității unei/ unor națiuni față de alta/ altele etc.

Ideologiile prezenteiste – nu doar la noi – tind să înfățișeze istoria, adică viața oamenilor care au trăit odinioară, în funcție de valorile actuale. Vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obținut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că și românii, alături de alții, au ajutat la despresurarea orașului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialiști, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă, „apărarea Republicii Creștine europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câțiva profesori din țări ale Europei Centrale și de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident și chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizației europene” și am aflat că era tot restrictiv și ofensator! Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaș, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile și ideile oamenilor de la 1683… celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) și creștinii se băteau între ei! Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăși la lupte violente între islamici și creștini (europeni), ca o ironie a sorții! Evident că nu pot să-l prezint pe Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creștinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era așteptat de greci ca un eliberator, ca un erou. Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau și îi presau, i-au învins sau au fost învinși și au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi și obligații, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei și alte locuri de cult mahomedane etc. Nu poți să inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi și civilizații! Firește, depinde cum prezinți aceste situații, dar ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals și minciună.Iar astăzi este defazat să faci asta! Azi, când Marea Britanie întoarce spatele Europei ca să-i fie ei mai bine, când America vrea să fie numai a americanilor (care?) și face ziduri la graniță, când Ungaria, Polonia sau Cehia își proslăvesc propriile națiuni și exprimă, nu de puține ori, rezerve sau chiar ură față de altele, față de vecini!

-Spuneati, într-o Conferintza ținută la Bistrița  devenita foarte populară pe internet, că Mihai Viteazul a fost criticat de otomani, – firesc, pentru că atâția au pierit de sabia lui, dar și de occidentali, pentru că și-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că… a fost, deci, naționalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că și-a „trădat” sistemul de alianțe, cum am spune azi?

Haideți să numărăm câte alianțe au trădat Germania, Anglia sau Franța, de la Marea Revoluție Franceză încoace și apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru european”, „adaptări subtile la realități” etc. Este evident că „politica interesului național”, valabilă de la Renaștere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franței, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra unor suverani creștini!) și dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi. Egalitatea nu este și pentru căței, vorba fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era și „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocși), iar asta, în condițiile prejudecăților puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident.

Nu, Mihai nu a fost naționalist ( naționalist înseamnă proslăvirea exclusivă a propriei națiuni, prin ignorarea în detrimentul altora) și nici nu stim ca a urmărit anume formarea României Mari la 1600. Nu erau încă vremurile coapte pentru așa ceva. Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei țări romane care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România… A și luat importante măsuri în favoarea românilor asupriți din Transilvania, a creat stema unită a celor trei țări, a pregătit o dinastie uniunii (federației) nou create etc. Aș zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost perceput ca român de către contemporani). Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou național. Aceasta nu este nici de bine și nici de rău, ci este o constatare. Toate țările au eroi naționali sau părinți ai patriei! Dacă și-a urmărit și interesul personal (cine nu face asta în viață?!), dar a făcut-o în așa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul țării și, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor. De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor.

Dar nu aceasta este problema!  Chestiunea este de formă și anume se referă la felul în care „se combate” o opinie cu care nu suntem de acord. Cea mai cuprinzătoare reuniune internațională de state se cheamă încă „Organizația Națiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunță că, după Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranității”, la care renunțase prin tratatele UE; autoritățile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unității” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificația termenului de „naționalism” și intervin public ca să se afle în treabă. Este foarte grav cand ajungem să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuți de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav!  De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristețe, când ne gândim la anii trecuți de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic. Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băsești) nu au putut muri decât după pronunțarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm și să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi și slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii. Să ne bucurăm și pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naționale solide. Cele mai legitime mișcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul națiunilor” – au fost cele de emancipare națională, în acord cu principiul autodeterminării naționale, recunoscut inclusiv de SUA sub președintele Woodrow Wilson.

Firește, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toți mulțumiți… nici în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, rușii și, mai ales, ungurii, au fost frustrați, supărați, dornici de revanșă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 și că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria! Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică.Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naționale, ne „gratulăm” reciproc. Ar fi, totuși, o mare rușine, care ne-ar arăta adevărata față de epigoni. Altminteri, eu aș fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită și fericită, generoasă și curată, patria primitoare a tuturor cetățenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranță, șovinism, ură națională și rasială etc. De exemplu,   în cadrul Adunării Naționale Bisericeștide anul acesta, un coleg la Cluj era supărat pe o televiziune bucureșteană  nu reflecta intocmai temperatura din…. Cum poate fi explicată o astfel de supărare dintre Ardeal spre Vechiul Regatavând în vedere că președintele țării, președintele CCR, șeful SRI, șeful DNA, Avocatul Poporului, Ministrul Apărării Naționale, Procurorul General al României, Patriarhul României si Prim-ministrul sunt din Transilvania? De ce nu întâlnim această atitudine în Moldova, care nu are niciun reprezentant în aceste poziții înalte?

Mai întâi, pentru că nu există țară pe lumea asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalități locale. În al doilea rând, prin comparație, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, venețienii, ligurii, toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât suntbavarezii și prusienii între ei. Totuși, țara unită s-a format și la noi târziu ca la francezi, obosiți și ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm istoriei șansa să funcționeze și să ne arate cum este bine: or la noi, după circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez), am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două segmente temporale, încât să ne pronunțăm atât de critic față de scurta noastră experiență împreună? Bunicii și străbunicii noștri au făcut unirea sătui de relele dezbinării și convinși de avantajele Unirii, sătui de umilințe și jigniri, de atâtea rătăciri pe coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea noi să spunem că ei au greșit? Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape tulburi și exagerează provincialismele, entitățile locale. Să știți că și unii moldoveni sunt îndemnați să se supere pe bucureșteni! Unde mai pui că Dodon, susținut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior, fiindcă Bucovina a fost sub austrieci și s-a ridicat în ritm cu Europa! Nimic mai fals: Bucovina este Țara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești cu Putna lui Ștefan; din Bucovina (numită astfel târziu) a pornit toată Țara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova, din moment ce este nucleul, sufletul Țării Moldovei?

În Transilvania, vechile „națiuni” dominante și mai ales ungurii au crescut, generații la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuși, După 1918, lucrurile s-au schimbat,nu s-au… inversat, dar mentalitățile mai greu. De asta, a fost și grea conviețuirea între români și maghiari. După un secol, în fine se simt si românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect geografic) cei mai occidentali dintre români și că civilizația de succes în lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres și s-a degradat în fanariotism, balcanism etc. Ceea ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea Imperiului Roman, Europa a trăit două experiențe opuse, una de fărâmițare în mici unități numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate etc. și alta de integrare în mari entități precum imperiul (carolingian, romano-german) și universalismul papal. Nu au reușit niciunele! . Se lucreaza (Atenție însă!!) la antagonizarea românilor pe criterii provinciale!  Nu toți „formatorii de opinie” urmăresc scopuri oneste față de această țară.

Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem lui domnului român să fi gândit politic corect, precum președintele ONU de astăzi.În școală – grăbită și ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferență dintre Occidentul latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox),  suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi. Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 și mai mult) a fost un model de civilizație perdant în fața impetuosului model vestic, descătușat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaștere și Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurențial și individualist, liberal și democratic, bazat pe competiție.Modelul nostru răsăritean, contemplativ și isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa veșniciei – mai ales în creația artistică, de excepție – dar a rămas cantonat în plan secund. Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ștefan cel Mare se adresa fără complexe Papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în Vest drept „prea-puternic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mișca în voie la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italienesti.Era un occidental veritabil…(Sinteze net)

COMENTARII